S-a stins omul și actorul Ion Caramitru. Dumnezeu să-l odihnească!
A fost multe, a făcut mult, dar, mai presus de toate, a fost actor. Și, mai mult decât atât, Caramitru a fost Hamlet. Numele sheakespearianului personaj se asociază, inevitabil, în mintea mea, cu actorul pe care l-am văzut prima dată jucând acest rol, în perioada studenției mele (anii 1987 - 1992), la Sala „Grădina Icoanei” a Teatrului „Bulandra” din București, în regia lui Alexandru Tocilescu, așa cum Ofelia este și va rămâne mereu Mariana Buruiană, Laertes - Florian Pitiș, Horațio - Marcel Iureș. Am văzut acest Hamlet de vreo cinci ori, uneori având șansa unor locuri în lateralul scenei, adică foarte aproape de spațiul de joc. De la a treia reprezentație, când deja știam replici întregi (îmi rămăseseră involuntar), priveam cu ochi iscoditor să prind un moment de neatenție în care Hamlet n-ar mai fi fost Hamlet (la unii actori se observă detașarea de rol, fie și pentru scurte momente). El nu era niciodată altceva decât ceea ce juca. Prințul Danemarcei nu își ieșea din sine decât probabil foarte târziu, după ce cortina cădea.
Știam că este așteptat minute în șir la ieșirea actorilor din teatru, erau admiratori, și mai cu seamă admiratoare. Voiau să guste un moment de apropiere cât de mică de monstrul sacru. Eu n-am fost niciodată tentată de o asemenea practică, poate și pentru că simțeam, intuitiv, că aș fi avut o dezamăgire. Eu nu voiam să văd omul (căci, ce este actorul care iese din teatru, decât un om ca oricare, revenind la grijile sale zilnice?), mie îmi ajungea să plec de la teatru sub vraja personajului care îmi zguduise sufletul. Eu nu eram îndrăgostită de Caramitru, ci de Hamletul-Caramitru, nu doream să cobor la nivelul omului, ci să rămân la înălțimea actorului, a personajului căruia îi dăduse viață.
Toate marile regaluri artistice din studenția mea sunt legate de el. A mai fost un teatru cu două personaje, „Amintiri”, o piesă rusească, al cărei autor, din păcate, nu mi-l amintesc. Se juca tot la Bulandra, la sala „Izvor”. Două personaje, aduse în scenă de doi „monștri”: Ion Caramitru și Gina Patrichi. Doi actori care au creat o tensiune în sală atât de puternică, încât abia dacă îmi mai amintesc vag subiectul, dar a rămas starea aceea de tensiune dramatică ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Îmi amintesc exact și data la care l-am văzut: 17 decembrie 1989. După scurtă vreme, o țară întreagă avea să-l vadă pe Caramitru în calitate de revoluționar. Dar pentru mine el n-a existat nici ca revoluționar, nici ca Ministru al Culturii, și nu pentru că nu ar fi avut ce oferi în astfel de calități, ci pentru că nimic din ce ar fi putut oferi nu se înălța la dimensiunea colosală a ceea ce avea de oferit ca actor de teatru. Desigur, l-am văzut și în filme, cu jocul său impecabil, i-am urmărit și piesele regizate (bine), dar amintirea îl va păstra în primul rând pe actorul de teatru. La începutul lui 1990, într-un ianuarie postrevoluțioar, pe scena Ateneului Român, recita din Eminescu, într-un regal de zile mari, acompaniat la pian de artistul Dan Grigore și de legenda vie, Cella Delavrancea.
Ion Caramitru a murit. Dar Hamlet-Caramitru nu a murit, nici rolul său din teatrul rusesc, în tandem cu Gina Patrichi, nici versul eminescian în interpretarea sa. Nu, Hamlet nu a murit!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 05 septembrie 2021