Angela cântă mai departe
Că așa își imaginează unii, că, dacă ți-a dat Dumnezeu voce faină pentru a cânta, e musai s-o folosești și la vorbit prostii, ori, dacă ți-a dat gură mare, în scop de a mânca, e obligatoriu să mănânci și rahat. Iar dacă nimerești vreun gard prin preajmă, e musai să dai cu oiștea-n el.
N-am să comentez afirmațiile Angelei Gheorghiu privind trei dintre reperele muzicale ale României: Enescu, Porumbescu și Maria Tănase. O vor face specialiștii, unii dintre ei deja au făcut-o. Nici n-am să fac supoziții asupra (in)culturii sale muzicale. Nu mă voi opri nici asupra afirmațiilor narcisiste privind faptul că n-a avut ajutor de la nimeni, nici măcar să învețe, că a studiat singură, că n-a întrebat pe nimeni etc. Dar nici n-aș vrea să fi fost în locul vreunuia dintre profesorii săi. Diva e tot o recunoștință față de propria persoană care a țâșnit ca racheta cosmică din glodul Aiudului, fără a se sprijini pe nimeni și pe nimic, taman pe scenele lumii.
Dar am să zic ceva ce nu mă rabdă inima să nu zic: aia cu bunul simț. Pe care dacă nu-l ai, nu-l ai! Nu se învață la nicio școală și pe nicio scenă. I-aș fi găsit o scuză palidă, dacă s-ar fi născut în vreo familie la a șaptea generație de muzicieni, care, prin prisma moștenirii genetice și aerelor oarecum de înțeles, ar fi avut căderea să vorbească de sus despre alții din tagmă. Dar nu te-ai aștepta la o fătucă născută și educată de o croitorească și un ceferist. Că oamenii simpli, de regulă, au bun simț. Și nu cred că banii pot schimba peste noapte un caracter, nici în bine, nici în rău.
Dintr-o statistică personală, am observat că „oamenii mari”, cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai smeriți, mai recunoscători, în primul rând lui Dumnezeu, pentru darul ce li s-a dat, dar și celor care i-au călăuzit spre succes, cu un aport mai mare sau mai mic. Nu e cazul Angelei Gheorghiu. E problema ei. Fie că a vrut să facă vâlvă, conform unei practici occidentale, astfel încât cartea pe care a scris-o (și pe care promit să n-o citesc niciodată) să aibă succes „de casă”, fie că doar a scăpat hățurile unor neuroni obosiți, cert e că atitudinea sa nu a făcut decât s-o coboare de pe piedestal. Ei, și ce? Și nimic. Atâta doar, mă întreb dacă a auzit-o pe Cella Delavrancea, la sărbătoarea celor o sută de ani, afirmând că îi vine să îngenuncheze în fața muzicii lui Beethoven sau lui Brahms. Și că, în calitate de interpret (pianist, în cazul ei) le este profund recunoscătoare compozitorilor care au fost în stare să scrie muzică dumnezeiască, astfel încât ea să aibă ce interpreta. Și, dacă a auzit-o, mă întreb ce a înțeles. Ori dacă știe că Cella Delavrancea (care avea numai cuvinte frumoase pentru colegii ei compozitori, dirijori și interpreți, în cronicile muzicale ale vremii) era o pianistă celebră în afara granițelor țării, pe vremea când ea, Angela Gheorghiu, se încălța cu fesul pe dos ori nici măcar nu exista.
Oricum, am, așa, un sentiment, că, de azi, Angela Gheorghiu nu se va mai afla pe lista „sensibilităților” românești și, dacă mâine, vreun arogant ca ea s-ar trezi să spună că Angela Gheorghiu e o solistă de doi bani (ceea ce nu se poate spune, în niciun caz) care cântă prin piețe, printre claxoane, pe bani grei, nu s-ar găsi prea mulți care să-i „repereze” onoarea. Dar asta-i iar problema ei.
En garde,și nu mai dați cu oiștea-n el!
Slobozia, 06 octombrie 2021