Fragmentul de mai jos este parte a unui text colectiv scris de mai mulți autori, la inițiativa scriitorului Valeriu Barbu. Textul integral poate fi citit aici:
„Există întotdeauna o cale.” – își aminti. Dar, dacă există o cale, trebuie să existe și un mijloc prin care... Nu mai apucă să-și termine gândul, că se trezi dintr-o dată lângă nava autopropulsată care nu are nevoie de combustibil, pe care mai devreme doar ce o văzuse în televizor. Habar n-avea cum se întâmplase asta, dar acum nu aceasta era întrebarea principală. Într-un anume fel, i se părea absolut normal că se afla acolo, de parcă asta ar fi așteptat și căutat de mult: să-și iasă din comoditatea lui și să se situeze în proximitatea unei arătări de nave despre care un ins oarecare, poate un impostor, susținea că nu are nevoie de combustibil. Își fixă privirea pe liderul echipajului și-i adresă întrebarea pe un ton cam răstit:
- Și, dacă n-are nevoie de combustibil, cum mama zmeilor se autopropulsează?
- Prin forța gândului, veni răspunsul mai repede decât s-ar fi așteptat, de parcă fusese acolo, răspunsul acela, gata pregătit.
- A gândului bun sau a gândului rău? – mai întrebă, nu atât din curiozitate, cât mai ales pentru a-l ironiza pe cel pe care-l considera plecat cu pluta ori cu nava zburătoare, mă rog...
- A gândului potrivit, mai zise acesta, înainte de a dispărea de parcă s-ar fi evaporat, cu tot cu echipaj.
Brad își frecă bine ochii, crezând că poate a visat ori a avut o halucinație, chit că nu avusese niciodată una, doar auzise că acestea se pot produce în anumite condiții. Dar, oricât ar fi încercat să se trezească, din una sau din alta, realitatea îl izbea cu o mie de evidențe: se afla, de data aceasta singur, lângă nava cu pricina. Doar el și dihania asta suprarealistă, de care mai devreme, când o văzuse sau credea că a văzut-o la televizor, avusese tendința să facă mișto.
Și dacă, totuși, omul avea dreptate? Dacă într-adevăr se propulsează prin forța gândului? Poate că nu sunt întâmplător aici; și ce mi-ar strica, la o adică, să încerc? Mai rămâne, însă, de aflat care este acel „gând potrivit” care să constituie cheia. Asta-i cam totuna cu dezlegarea codului Enigma, pentru care Alan Turing avusese, totuși, la dispoziție o întreagă mașinărie. Pe care, ce-i drept, tot el o inventase.
Pentru prima dată privi în jur și ceea ce văzu îl fascină și înspăimântă, totodată. Era un fel de noapte albă, naiba să priceapă ce-o fi vrând să mai însemne și aia! Adică era noapte, dar nu era neagră, clar? Un întuneric alb, așa i se păruse, adică știa sigur că atmosfera aia păstoasă din jur se numea întuneric, într-o altă dimensiune, n-ar fi putut spune care, dar nu existau cuvinte care să poată să-l descrie. Noroc că nu trebuia să-l descrie nimănui. Și dacă ar fi vrut să facă asta, n-ar fi avut cui, nimeni, cât se poate de nimeni – îi venea să zică – nu se afla în preajmă. Simțea un fel de teamă, una cum nu mai simțise, amestecată cu multă curiozitate. Decise să se concentreze asupra gândului potrivit, căci tot n-avea altceva de făcut.
Trebuie să fie ceva ridicol de simplu. Dar tocmai pentru că e atât de simplu, ar putea să fie al naibii de complicat. Să gândim, că nu doare! Voi încerca mai întâi cu asta: „O caut pe Evve.”
Nici măcar o particulă de aer nu se mișcă, darămite nava. Dar Brad nu abandonă, acum nu mai era cale de întoarcere. Era hotărât să încerce până când va reuși. Până la urmă, partea bună era că nu avea număr limitat de încercări.
O caut pe Evve, dar de ce o caut? Nava asta nu-i tâmpită, tâmpitul sunt eu, că nu reușesc să gândesc logic și să mă pun la mintea unei nave. A uneia autopropulsate, bla, bla. „O caut pe Evve pentru că o iubesc”. Fiară insensibilă! – se rățoi la navă, de parcă chiar ar fi avut o conversație cu ea. Nici măcar iubirea nu te mișcă! Voi continua să-ți explic, așa ca pentru tâmpiți, până când ai să pricepi. „O caut pe Evve pentru că o iubesc, că o simt ca pe sufletul meu geamăn, orice va fi însemnând treaba asta.”
Văzând că nu obține niciun rezultat, îi trecu prin minte o clipă că poate insul de mai-nainte își bătuse joc de el, se ascunsese pe undeva și acum făcea un haz teribil pe seama lui, împreună cu tot echipajul care dispăruse ca vapoarele în Triunghiul Bermudelor. Ba încă se aștepta să vadă și o cameră ascunsă pe undeva. Dar, dacă-i bal, bal să fie! Hai, e cazul să gândesc mai profund. Gândul îi veni aproape instantaneu, de parcă n-ar fi fost de la el: „O caut pe Evve, pentru că eu am de împărțit lumii Darul, acesta e darul Iubirii, și simt că numai prin ea și cu ea pot face lucrul acesta.” Și tocmai când da să se autoironizeze, întrebându-se cum se putuse gândi la asta, se simți deodată absorbit în măruntaiele navei și o vreme nu mai conștientiză nimic, de parcă s-ar fi aflat într-o stare de semiconștiență, și singura conștientizare era legată doar de persoana lui. Își repeta osesiv: „Sunt Brad și o caut pe Evve.” Dar parcă nu putea să răzbească dincolo de bariera cuvintelor și nu era în stare să ducă gândul mai departe.
*
N-ar fi putut spune că trecuse o clipă sau o săptămână când se trezi lepădat în mijlocul deșertului. Deșertul alb din Hurghada – se gândi, deși nu era sigur că se află în deșertul egiptean sau pe o planetă nedescoperită încă. Peisajul în jur era ireal, cerul se colorase puternic în portocaliu, iar albul stâncilor de cretă dădea senzația unor felinare aprinse. Era o liniște care te făcea să crezi c-ai murit ori că, cel puțin, te-a lăsat de tot auzul. Avea impresia că și-ar putea auzi sângele circulând. Nava dispăruse la dracu-n praznic, dar asta nu-l neliniștea de fel, considerând că va fi suficient să afle iar „gândul potrivit” pentru ca ea să se reîntoarcă. Pesemne că așa ar arăta lumea după Apocalipsă. După ce-și obișnui ochii cu portocaliul strălucitor ce se revărsa de sus ca o binecuvântare, observă la vreo câteva sute de metri (dacă și aici distanțele s-or fi măsurând în același sistem de unități) un fel de cort deschis, mai exact o pânză sprijinită pe niște pari, care asigura doar acoperișul, în rest toate părțile laterale erau expuse aerului din jur. Decise să meargă într-acolo, că tot era atât de derutat și nu știa către unde să se îndrepte în imensitatea aceea care părea fără margini.
Ajungând mai aproape, observă că pe trei din laturile „cortului” erau așezate divane joase în dungi colorate, cu perne pentru rezemat. Când se apropie și mai mult, distinse în întunericul brăzdat de portocaliu silueta unui bătrân, stând așezat și trăgând dintr-o șișa. Acesta, ca și când l-ar fi așteptat, își ridică privirea spre el și îi făcu din mână un gest („cu grație de balerină”, remarcă Brad în sinea sa), să se așeze. Bătrânul îi puse și lui o narghilea în față, oferindu-i, totodată, un muștiuc de unică folosință.
Fumul expirat de cei doi se înălța ca o iluzie, împletindu-se uneori, unduindu-se după legi proprii, apoi dispărând în imensitatea deșertului. Liniștea înserării trona între ei, iar irizațiile portocalii ale nopții deșertice lăsau impresia unei alte lumi, una în care ai putea trăi fără a avea nevoie de nimic și în care orice căutare nu ar mai avea sens.
Florentina Loredana DALIAN
Slobozia, 19 ianuarie 2023