de Sherzod Artikov (Uzbekistan)
Traducere: F. L. Dalian
Publicat în revista „Literadura” - mai 2023
Existența altor anotimpuri e o minciună
Nu-i decât toamnă în astă lume, dragă
(Shukhrat Arif)
- Ai întârziat prea mult, zise ridicându-se să mă întâmpine cu un zâmbet pe obraz.
M-am așezat obosit pe scaunul din fața ei.
- Am avut o grămadă de lucru la ambasadă.
Maftuna a închis revista, fără să dea crezare scuzei mele și făcu semn unuia dintre chelneri.
- Am comandat carne albă de rață prăjită, spuse în timp ce răsfoia meniul pe care mi-l întinse. Tu ce comanzi?
- Adu-mi o omletă cu supă de ceapă, m-am adresat chelnerului în franceză, fără a deschide meniul.
- De băut?, a întrebat el.
- Suc de portocale, a răspuns mai întâi Maftuna.
- Și mie la fel, am adăugat scurt.
După ce chelnerul a plecat, Maftuna privi în jur, întinzându-și gâtul. Avea o prospețime, ochii îi erau captivanți și era bine îmbrăcată, probabil pentru că se afla într-o stare bună. Părul ei închis la culoare răvășit peste umerii-i goi și rochia de aceeași culoare, lanțul strălucitor de la gât o făceau să arate și mai atrăgător.
- Nu arăți bine, îmi zise, privindu-mă atent. În orice caz, sper că nu ești supărat fiindcă nu a venit soțul meu.
- Nu, deloc, doar că sunt uimit. Dacă nu mă înșel, m-ați invitat împreună.
- A avut ceva de făcut urgent.
În scurtă vreme, chelnerul ne-a adus comanda pe o tavă. Am băut destul suc de portocale înainte de a mânca. Ea a început să-și mănânce rața în porții mici, cu ajutorul unor tacâmuri strălucitoare. Restaurantul era aglomerat. Cei adunați aici încercau să se înveselească unul pe altul sub pretextul unei cine în jurul mesei, împărtășindu-și îngrijorările zilnice și probabil oboseala acumulată de-a lungul zilei. O melodie de jazz îți țiuia strident în urechi și, ca atare, cineva care nu era obișnuit cu asta sau căruia îi plăcea singurătatea s-ar fi simțit ca întrat într-un magazin, nu într-un restaurant. Probabil de aceea mă durea capul și mi-am pierdut liniștea.
- Îmi place Parisul, zise Maftuna, mâncând și rotindu-și furculița în aer. În special climatul. Vreau să stau mai mult aici. Îi voi spune soțului meu să prelungească viza. E posibil?
În loc de răspuns, bându-mi supa, am clătinat din cap, în semn că e posibil. Pofta de mâncare a Maftunei mi s-a transmis și mie în curând și am continuat să mănânc în același fel, fără a mai acorda atenție durerii mele de cap. Chit că nu sunt un expert în mâncăruri, supa de ceapă mi s-a părut acră, iar omleta cam prea prăjită de bucătari.
- Te-aș întreba ceva, dacă nu te superi, spuse Maftuna, în timp ce-mi trăgeam în minte concluziile legate de mâncare. Dar e o întrebare prostească. Mi-a venit în minte aceeași întrebare și în ziua în care ne-am întâlnit la Louvre. Poți răspunde dacă vrei, dacă nu, nu e nevoie.
- Ce fel de întrebare? , am zis, oprindu-mă din mâncat.
A ezitat o clipă:
- Parisul este supranumit „orașul dragostei”, zise veselă, arătându-și dinții albi perlați. Este adevărat?
- Există un zvon neîntemeiat de genul acesta printre oameni - am spus, timp în care mi-a înțepenit gâtul și bâlbâiala a revenit.
- Se mai zice că franțuzoaicele sunt frumoase.
- Sincer, n-am dat importanță.
- Dar nu arăți deloc ca o persoană căreia nu-i pasă.
- Orașul ăsta nu e un punct de interes pentru mine. Slujba mea e aici, deci sunt aici. Și mai am un obicei: dacă orașul nu mă interesează, nici oamenii lui nu mă interesează.
Trebuie să fi fost impresionată că am vorbit clar și succint și a izbucnit deodată în râs.
- E un obicei bun, a zis, continuând să râdă și apoi a început să mănânce cu și mai multă poftă decât înainte. Îmi place carnea albă de rață. Aici o prepară deicios. Excelent!
Ochii i-au strălucit pentru o clipă, mă privea din când în când cum îmi sorb sucul de portocale cu plăcere.
- Asta înseamnă că nu toată lumea iubește Parisul, care e faimos în toată lumea.
- Concluzia ta e măreață.
- Cred că am făcut o descoperire.
- Redescoperi orașul în propriul tău mod?, am întrebat-o, chicotind ușor.
- De ce nu?, adăugă Maftuna, cu fața străluncindu-i și mai mult. Îl redescopăr și sunt atât de încântată să fac asta.
- Sună la fel, am zis, presând un șervețel pe buze și apoi bând din nou.
Continuarea conversației în același mod mi-a afectat în curând apetitul. Maftuna se comporta ciudat astăzi, trecând dincolo de o simplă curiozitate liberă.
- Dacă nu-ți plac aceste feluri de mâncare, poate ar trebui să comandăm altele? , spuse privindu-mă uimită cum dădeam la o parte mâncarea din fața mea.
- Nu-i nevoie. N-am nicio poftă, încă de azi dimineață - am zis, mințind-o, ca să n-o rănesc.
- De înțeles. Mă simt deodată copleșită aici. Nu-i destul aer. Ce-ar fi să facem un tur cu mașina prin oraș?, a șoptit ușor, înclinându-și capul spre mine.
Auzindu-i oferta, m-am încruntat. Mi-am amintit că nu scrisesem încă scenariul pentru un eveniment cultural care urma să se țină săptămâna viitoare la ambasadă. Peste asta, gândul de a-mi așeza capul pe o pernă, să dorm, părea să fie singurul remediu la corpul meu extenuat. Dar, din cine știe ce motive, n-am îndrăznit să spun „nu” Maftunei.
- OK.
S-a simțit puțin neliniștită de răspunsul meu, dregându-și glasul și tușind de câteva ori. Apoi, fără tragere de inimă, puse furculița pe masă, ținând cuțitul în mână.
- Cina s-a terminat, spuse ea, chemând chelnerul și făcând socotelile în grabă cu el. Acum, să ieșim la aer proaspăt cât mai curând, sunt frustrată aici.
Terminându-ne cina, am ieșit afară, înconjurație de oameni beți. Maftuna nu și-a pierdut cumpătul pe stradă, deși buna ei dispoziție fusese deranjată de comportamentul meu. Menținându-și alura dreaptă și pășind pe tocuri înalte, merse cu demnitate către „Citoren”-ul roșu parcat în lateral.
- Cadoul soțului meu, zise, arătându-mi-l. L-a închiriat ca să văd orașul. E atât de bun la suflet, încât...
Am detectat cu ușurință tonul caustic din comentariul ei. M-am așezat pe locul din față al mașinii, fără să dau prea multă atenție. Maftuna rămase o vreme la aer, apoi se așeză la volan și porni.
- Te-ar deranja să mergem la Arcul de Triumf? , mă întrebă în timp ce rulam pe autostradă.
Fiind în visurile mele, nu i-am răspuns la timp.
- Ce-i atât de interesant la arcul ăsta? , am întrebat-o după câteva minute, privind Parisul învăluit de întuneric.
Interiorul mașinii părea sufocant. Amândoi am lăsat geamurile.
- Poate n-o fi interesant pentru tine, pentru că trăiești aici de mult timp. Dar pentru alții, este. De exemplu, pentru mine. Dumnezeu știe când voi mai ajunge aici!
Ajungând la Arcul de Triumf, Maftuna opri mașina și coborî. Nu erau mulți oameni în fața arcului, doar vreo câțiva care se plimbau mână în mână.
- Remark a scris despre arc, știai?, zise apropiindu-se și întorcându-se către mine.
Merse destul de mult, fără să-mi aștepte răspunsul. A trebuit să măresc pasul pentru a o ajunge.
- Am citit cartea, am zis când am ajuns-o. Dacă nu mă înșel, era despre un medic evreu și amanta acestuia.
Maftuna și-a înclinat capul pe o parte și a privit în direcția în care stăteam.
- E ceva ce n-ai citit? , mă întrebă, apropiindu-se și studiindu-mă din cap până în picioare. Ceva ce nu știi? Ai citit Balzac, Hugo, Dickens, Marquez. Iată, și Remark. Vorbești franceza și engleza fluent. Ești un translator bun și ești chipeș.
Apoi s-a apropiat dintr-o dată. M-a lovit parfumul feminin îmbătător pe care-l răspândea. Distanța dintre noi se scurtase mult și îi puteam chiar auzi respirația. Respira greu și avea privirea ațintită pe mine. Când m-a sărutat pasional, m-am pierdut cu firea, mai întâi, întrucât totul se petrecuse dintr-odată. Când mi-am revenit, am făcut doi pași în spate, împingând-o. Comportamentul meu i-a rănit mândria.
- Lașule!, m-a admonestat, râzând veninos.
Oricât am încercat să mă controlez, m-am înfuriat foarte tare la cele spuse de ea.
- Ar trebui să bravez că flirtez cu o femeie măritată?, am ridicat vocea.
- Voi, bărbații, sunteți toți la fel, a continuat, depărtându-se și apoi înghețând pe loc. Nu doar tatăl meu, care m-a dat acelui om necinstit când aveam șaisprezece ani, ori acea persoană care nu-și poate aminti zilele în care m-a trădat, nici doar tu, care te închini la tine însuți.
Mi-am întors capul către Arcul de Triumf, ca să nu privesc la ea și am rămas în poziția aceea câteva minute. Maftuna încă râdea, împroșcând venin. Nu arăta ca femeia modestă care se plimase cu mine la Louvre acum patru zile și venise la ambasadă împreună cu soțul ei, să-și prelungească viza alaltăieri. S-a îndreptat brusc către mașină. La început, n-am vrut s-o urmez când am văzut-o plecând. Până la urmă, am mers, fără tragere de inimă.
- Deschide ușa, Maftuna!, i-am zis când am ajuns.
Ignorându-mă, a călcat accelerația. Simțindu-mă nenorocit, am alergat la unul dintre taxiurile goale de pe marginea drumului.
- Te rog urmărește Citroen-ul acela roșu!, i-am zis celui mai apropiat șofer.
Acesta nu mi-a refuzat cererea și a urmărit-o la viteză moderată. Când a încercat să o prindă, Maftuna a mărit viteza, chit că nu conducea deloc încet.
- Ce naiba! S-a săturat cu viața? , zise șoferul scuturându-și capul, surprins. E posibil să conduci atât de repede în oraș?
La virajul de-a lungul Senei, un camion a apărut pe partea opusă, de parcă ar fi picat din cer. Maftuna de-abia a reușit să vireze la stânga. Ca urmare, mașina ei a fost azvârlită pe marginea drumului, cu zgomot strident de frână zdrobită. Mașina care venea a claxonat și a trecut pe lângă ea. Când am coborât din taxi, am alergat către ea, cu inima bătând să-mi iasă. Maftuna stătea nemișcată, cu capul pe volan, în mod miraculos nevătămată.
- Deschide ușa!, i-am strigat, lovind geamul de câteva ori. Deschide, îți zic!
A deschis ușa. Am tras-o afară. Apoi am dus-o pe unul dintre locurile de-a lungul Senei.
- Viața ta nu contează deloc?!, am strigat cât de tare am putut.
Maftuna se holba la mine fără expresie, de parcă ar fi privit în gol.
- Da, așa. Nu-i treaba ta!
Stătea jos, cu capul plecat și tremurând. Aparent, accidentul care nu o rănise, avusese un efect negativ asupra psihicului ei și era extrem de speriată. Nici mie nu-mi trecuseră teama și emoția. Inima îmi bătea cu putere, în timp ce stăteam în picioare în fața ei.
- Sunt sătulă de tot, zise Maftuna, privind râul grăbit.
Cum septembrie era pe sfârșite, era răcoare iar temperatura scăzuse un pic. În Paris era o briză ușoară de trei-patru zile, cerul era acoperit de nori de culori diferite și uneori mai veneau și picături de ploaie. Chiar și azi, vremea era închisă, cerul era noros, luna care strălucise în fiecare seară de vară era ascunsă în spatele lor, ceea ce te ducea cu gândul la o ploaie de toamnă înainte de zori.
- N-ai aprins farurile mașinii, i-am zis, așezându-mă lângă ea.
Și-a aruncat o privire dezgustată înspre mașină.
- Citroen-ul roșu, Citroen-ul prea roșu, zise, repetând-o de câteva ori.
Încă tremura. Acum, de la frig. Mi-am dezbrăcat haina și i-am pus-o pe umeri. Mi-a mulțumit în șoaptă. N-a mai zis nimic de atunci. Nici eu n-am mai deschis gura.
- Tata a vrut să mă mărite când aveam șaisprezece ani, a zis Maftuna, privind iar râul și spărgând prima liniștea. N-a ținut cont de tinerețea mea. Nici de lacrimile mele. Îmi amintesc mult acele vremuri. Doar împlinisem șaisprezece ani. Eram o fată de vis. Voiam să studiez dreptul. Aș fi citit multe cărți, aș fi învățat limbi străine. Ca toate fetele, aveam dulci fantezii. Și într-o zi, s-a terminat totul. M-am măritat. Știam că mă voi căsători într-o zi, dar nu m-aș fi gândit să se întâmple atât de devreme. M-am căsătorit fără să fi apucat să pășesc într-o viață independentă. Când eram copilă, îmi imaginam că soțul meu va semăna cu Darcy, personajul principal din „Mândrie și judecată”. Îmi doream să fie nobil, loial și curajos ca acesta, iar în viața reală se întâmplă adesea total diferit. Atunci am văzut cu amărăciune stând în fața mea un bărbat care era total opusul lui Darcy. Cu toate acestea, n-am spus un cuvânt și nu m-am opus tatălui meu. Chiar și mama l-a aprobat, zicând că toată lumea face așa. Deci m-am măritat. Să zic drept, nu mi-a plăcut soțul meu. N-am avut niciodată sentimente pentru el (și nici acum). Am fost dezamăgită. Nici el n-avea nevoie de mine. Știam că mă va trăda. Au trecut zile, săptămâni, luni, de atunci. Nici măcar n-am remarcat. Pentru că mă simțeam ca într-un mediu străin. Ca urmare, pofta mea de viață s-a diminuat pe zi ce trece. Am trăit așa timp de opt ani. Visurile mi s-au risipit ca fumul, n-am mai avut nicio intenție de a deveni avocat, n-am mai citit multe cărți, pasiunea pentru limbile străine s-a stins. Era ca și cum nu mai exista niciun sens în viața mea. În al optulea an al căsniciei mele, am aflat că sunt însărcinată. Crede-mă, a fost ca și când a apărut de undeva un sens. Am fost atât de fericită că Dumnezeu îmi dăduse fericirea de a fi mamă în locul aspirațiilor mele de dinainte. Gândul de a avea un copil și de a deveni mamă m-a umplut de fericire. Astfel că am început să trăiesc într-un mod diferit. Într-o zi când m-am dus la spital, mi-am văzut copilul pe un monitor. Doctorul a râs și a zis că face baie cu mânuțele tremurând. De fapt, copilul meu se scălda, fluturându-și mâinile. Apoi am început să-i vorbesc în fiecare zi. Îi spuneam povești noaptea și îi cumpăram haine pentru când îl voi naște. Era ca și cum mi se reîntorsese pofta de viață.
Când eram în luna a cincea, într-o zi de vineri, soțul meu a venit acasă târziu. Mirosea a parfum de femeie și era beat. M-a insultat sever, m-a bătut holbându-și ochii și țipând ca un animal. Cum simțeam durerea profundă a loviturilor sale în tot corpul, ceva părea să se fi rupt în mine în acel moment, iar inima mea sensibilă a strigat, presimțind ceva mai rău de atât. În ziua următoare mi-am pierdut copilul, la spital.
Maftuna a izbucnit în lacrimi. Suspina și plângea. Umerii i se scuturau violent și, plângând, i se simțea un ecou dureros în voce.
- Așa că am petrecut mult timp în spital, fără a-mi recăpăta cunoștința. Am fost devastată și profund deprimată. Nu voiam să văd pe nimeni, zăceam acolo toată ziua, fără să părăsesc camera. Nu voiam să-i văd nici măcar pe părinții mei. De soțul meu îmi era scârbă. Nu-mi puteam imagina traiul în aceeași casă cu cineva cu care nu eram fericită și pe care acum începusem să-l urăsc. Dar am continuat să trăim împreună. Tata m-a lăsat cu el, dându-mi asigurări că voi avea un alt copil. Amuzant, nu? De ce sunt viața și oamenii așa? Nu pot găsi răspunsuri la aceste întrebări. Comportamentul soțului meu e chiar mai ridicol. Bărbatul care m-a lovit și și-a ucis copilul m-a adus la Paris să mă distrez.
Acum plângea uitându-se la mine, inima îmi bătea cu putere și încercam să n-o privesc.
- Prima zi în care am ajuns aici, n-am părăsit hotelul. Nici măcar nu-mi place orașul ăsta care e visul a milioane de oameni, deoarece rana din suflet nu mi s-a vindecat. Am stat în fața ferestrei toată ziua. Așa arată Turnul Eiffel privit de la fereastră. Bărbatul meu a plecat dimineața și s-a întors seara. S-a întâmplat la fel și în zilele următoare. Am privit orașul prin fereastră toată ziua. În a patra zi, i-am cerut soțului meu să mă ducă la casa memorială a lui Hugo. A fost de acord. M-a lăsat acolo singură, spunându-mi că mă va lua într-o oră. Am fost lăsată singură în fața muzeului scriitorului meu favorit. Când am intrat, era o întâlnire în holul principal. Era mai mult o ceremonie de prezentare, decât o ședință. La scurtă vreme apoi, mi s-a confirmat.
Îți amintești ziua aceea? Era o prezentare a operei lui Hugo, pe care ai tradus-o în uzbecă, și le spuneai oamenilor despre Hugo și rolul acestuia în viziunea asupra lumii printre cititorii uzbeci. Cum stăteam privindu-te, dintr-un motiv anume am simțit că am uitat durerea care-mi torturase sufletul atât amar de vreme, rana sa nevindecată, și îți ascultam discursul cu plăcere, ca și cum m-aș fi întors la cei șaisprezece ani ai mei. Apoi, te-am întâlnit în persoană. Ai spus că lucrezi la ambasadă.
Am vorbit despre Hugo și literatura franceză. Am citit aproape toate scrierile lui Hugo. Când ai auzit asta, ți s-a luminat fața. Acesta era și scriitorul tău preferat.
Când m-am întors de la muzeu, m-am simțit mult mai înviorată. Cum furtuna mi se oprise la granițele sufletului, durerea și oful dispăruseră, doar de data aceasta după o lungă perioadă de timp, am simțit pace și liniște. Am deschis fereastra și am privit în jur. Mi-a venit ideea că viața e, de fapt, frumoasă; nu e doar în negru și alb. Cel mai interesant lucru a fost că am mâncat cu mare poftă în seara aceea și am dormit liniștită în timpul nopții, fără să mă trezesc anxioasă.
Spuseseși că te vei duce la Louvre în fiecare weekend. Mai erau două zile până la sfârșitul săptămânii. După aceste două zile, m-am trezit duminică dimineață și m-am dus la Louvre. Ca să te găsesc. Imediat ce am ajuns, am fost uimită. Era un spațiu mare și plin de oameni. Din fericire, mi-am amintit ce ziseseși despre pictura Monei-Lisa. Am întrebat și am găsit camera unde era plasată pictura. Am mers acolo și te-am văzut printre oamenii din jurul tabloului. Eram atât de fericită. M-am apropiat, ca să-ți atrag atenția. Stăteai acolo, ocupat să notezi ceva în carnet. Te-am privit în liniște. M-ai observat, chiar dacă nu imediat. Ai zâmbit văzându-mă. Am avut o conversație grozavă în ziua aceea despre Mona Lisa și am făcut turul muzeului împreună.
Când m-am întors la hotel, soțul meu, care bea șampanie, a spus că mai avem două zile până să ne expire viza. Apoi l-am implorat să o prelungească. M-a privit cu surprindere. Am reușit să-l conving. Chiar îmi doream să mai stau în Paris. Nici măcar nu știam de ce, pur și simplu voiam să rămân, nu voiam să merg în altă parte, având un sentiment nou care se trezise în inima mea.
Două zile mai târziu, soțul meu și cu mine am mers la ambasadă. Te-am întâlnit din nou acolo. Ne-ai ajutat cu prelungirea vizei. Soțul meu ți-a mulțumit și te-a invitat la cină. Am fost chiar și mai fericită când ai acceptat. M-am trezit de dimineață visând la această cină. A trecut multă vreme de când nu m-am mai uitat în oglindă. M-am așezat în fața ei pentru prima oară. În mod normal, aș fi purtat o rochie de ocazie. De data asta, mi-a fost greu să aleg una. Mi-am descoperit, de asemenea, lănțișorul de aur, care zăcuse neatins ani de zile în valiza mea. Odată cu trecerea timpului, de-abia îmi stăpâneam entuziasmul. După amizaă, soțul meu a ieșit, pretinzând că are treabă. Mi-a cerut să-l scuz pentru că nu vine. Așa am venit singură încoace, în mașina pe care a închiriat-o. M-am simțit mult mai relaxată în restaurant. Știam asta. Pentru că am avut privilegiul de a conversa. Asta m-a distras un pic. Ca urmare, ți-am pus niște întrebări stupide la cină. M-am comportat urât. Am uitat să mă controlez. De bună seamă, m-ai considerat slabă de înger. Și eu m-am urât. Acest sentiment mi-a pus stăpânire pe tot corpul și m-a acoperit de vălul rușinii. Din această cauză, m-am urcat în mașină, pentru a scăpa de acest sentiment care începuse să-mi macine sufletul. Dar am suferit mai rău acolo. M-am cufundat în agonie și am condus cu viteză, deoarece ajunsesem la concluzia absurdă că acest sentiment, care se înrăutățea, mă va părăsi dacă mor. Sentimentul de autodetestare motivează fiecare persoană să se comporte în acest fel. Același lucru s-a întâmplat cu mine înainte să-mi apară camionul în față. Dar am fost speriată când a apărut mașina. Nu eram în stare să mor. N-am fost destul de tare, am fost slabă.
Maftuna s-a ridicat și s-a dus la malul râului. A privit aparența sa întunecoasă în noapte și a ascultat Sena câteva minute. Apoi, s-a întors fără grabă. Nu mai plângea, se calmase și era mai bine.
- Când toamna intră în viețile noastre, îi e greu primăverii să se întoarcă, zise, privind în depărtare peste râu și a oftat, începând să spună un poem:
Am așteptat pe cineva, sperând ceva,
Am privit la cer ca un plop.
N-am putut măcar să trăiesc precum căderea frunzelor,
Ca și când încă aș avea nevoie de tine.
Limba abia tremură ca o frunză,
Învingătoarea toamnă împrăștie din nou fum.
Aș picta lumea într-o culoare frumoasă,
Îmi pare rău, toamna a venit înaintea ta, iartă-mă...*
După ce a spus poemul, mi-a luat haina în mâini, a împăturit-o cu grijă și mi-a așezat-o alături. Am privit-o tăcut.
- Plec mîine din Paris, a spus, aruncând priviri în jur și a fost brusc dezamăgită când ochii ni s-au întâlnit. De fapt, la fel ca și tine, nu mă interesează orașul acesta deloc. Motivul pentru care am rămas aici mai mult nu a fost frumusețea lui.
M-am ridicat și am ezitat dacă să-i spun ceva. Sincer, nu știam sigur dacă s-o lămuresc sau s-o consolez. Cum m-am aplecat către ea, Maftuna s-a retras și a gesticulat în semn de refuz. Am rămas unde eram și nu era niciun sunet în mine: niciun cuvânt care să o facă să se gândească sau să o liniștească. Ochii îmi erau întunecați și capul plin de gânduri confuze, de parcă s-ar fi lăsat benza peste mine.
După un timp, a început să se depărteze și, fără a-și lua la revedere, s-a dus către mașina ale cărei lumini erau încă aprinse. Fără a se întoarce, a stat din nou dreaptă și a mers cu demnitate, apăsând pe tocurile înalte.
- Citroenule roșu, prea roșule Citroen, a mai zis în timp ce pleca. Darul soțului meu, darul „amabilului” meu soț...
Text de Sherzod Artikov
Poem de Shuhrat Arif
Traducere în engleză de Nilufar Mukhammadjonova
Traducerea în română: Florentina Loredana Dalian
