Lipsa lui – o nevăzută rană pulsând, plecarea ta – un gol neînceput – două fotografii ce și-ar afla loc într-un vechi album de familie pe care nici praful n-ar îndrăzni să se pună. Când o fiinţă îţi pleacă – din viaţă, din suflet, ori numai până-n oraşul vecin - rămâi pustiu ca o gară din Bărăganul de altădată. Orice despărțire nedorită te transformă în copilul care așteaptă cu sufletul la geam. Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate.
Și totuși, singurătatea e aerul artistului. În lipsa ei, acesta se transformă în trecătorul banal care-a nimerit în gara greșită, care ar fi putut să creeze lumi rămase necunoscute pentru totdeauna. Iată de ce, uneori, îmi pare că arta-i un monstru. Unul care-și acaparează victima, storcându-i ultima picătură de sine. Dar în lipsa acestui monstru, viața însăși ar fi monstruoasă. Iubiți-i, dar, pe artiști, și dați-le dreptul la singurătate! Apoi țineți minte că singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi. Sau o fortăreaţă care se ia cu asalt.
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 12/13 iulie 2023
Apărut în revista „Literadura”. Din volumul în luru „Frumusețe străină”