Amărăciuni din Epoca de Aur (17)
S-a spus că lumea e un loc periculos. Așa o fi. Dar, cum necum, oamenii își asumă riscul de a trăi în ea. Ideal ar fi să poți evalua toate riscurile și să știi cum să le minimizezi măcar, dacă nu le poți elimina.
Înainte de ’90, studentă în București, în primii doi ani și jumătate, dar și după aceea, în următorii, mă expuneam unor pericole, volens nolens. De altele mă feream. Nu circulam niciodată pe scara tramvaiului (majoritatea tramvaielor așa le vedeai, mai ales la ore de vârf), drept care preferam să alerg ca disperata până ajungeam la cursuri, pe tot felul de străzi și străduțe. Neapărat pe tocuri. Chiar și atunci când purtam blugi (și purtam în majoritatea timpului), încălțămintea era cu toc. Adidașii erau încălțăminte pentru sport. Și nu-mi aduc aminte să fi mers vreodată la facultate sau în oraș, exceptând ziua în care aveam Armată și trebuia să asortăm bocancii la ținuta militară, altfel decât pe tocuri. Vai de picioarele noastre! Noi, cei de la inginerie chimică aveam cursuri și laboratoare în trei zări: în Polizu, zona Gării de Nord (cele mai multe), în Calea Victoriei (la primul Insitut Politehnic din București) și în Regie (Politehnica nouă, cum i se mai spunea). Și nu erau puse toate în același loc într-o singură zi. Așa încât crosul Bucureștiului era pentru noi floare la ureche. De vreme ce-l făceam pe tocuri, încălțate cu pantofi sport puteam să-l facem și cu spatele.
Într-una din zilele acestei alergături, mergeam cu Mirela – colega mea de an, de cameră și cea mai bună prietenă de atunci – pe una dintre scurtăturile atât de cunoscute nouă, pe un drum lăturalnic între Gara de Nord și Regie, cred că pe undeva prin dreptul Gării Basarab. Mergeam mai lejer, probabil terminaserăm cursurile și ne permiteam să tragem de pași, în drum spre cămin. Pe strada aceea, la acea oră din zi (îmi amintesc că era soare) nu era nimeni în afară de noi. La un moment dat, au apărut doi bărbați din sens opus. Totul s-a petrecut atât de fulgerător, încât Mirela nici nu și-a dat seama că a mers o bucată de drum singură. În momentul când ne-am intersectat cu cei doi, bărbatul care se afla în dreptul meu s-a repezit la mine, mi-a înfipt mâinile în gât și m-a dus către un copac din apropiere, de care m-a trântit, continuând să mă ștranguleze.
Nu scotea niciun cuvânt, îmi amintesc privirea lui fixă în care nu puteam să citesc nimic, decât eventual un soi de nebunie neînțeleasă. Și paralizia mea totală, din pricina șocului. Evident, nu puteam să strig, în condițiile date, dar poate aș fi reușit să mă apăr cumva, având în vedere că aveam mâinile și picioarele libere. Dar tot instinctul meu de supraviețuire fusese anihilat de nedumerirea care pusese stăpânire pe mine, venind la pachet cu întrebarea „de ce?”. Uimirea aceea era mai puternică decât frica (îmi era prea frică să-mi mai fie frică, un paradox desigur), decât mila față de mine, care aș fi putut sfârși acolo, la cei douăzeci de ani ai mei, fără să fi aflat ceva din viața asta, singura mea problemă majoră atunci era răspunsul la întrebarea care nu avea răspuns: „De ce?” Ce-i făcusem acestui om, pe care nu-l cunoșteam, care nu mă cunoștea, pe care nici măcar nu-l privisem, ce anume din mine stârnise reacția lui pe cât de violentă, pe atât de neașteptată? Și mai aveam o urmă de speranță ca Mirela să observe că lipsesc, să înceapă să mă caute și să mă salveze cumva. Probabil toată povestea nu a durat mult, de vreme ce n-am avut nevoie de spitalizare (și dacă aș fi avut, n-aveam timp de mofturi de-astea), dar mie mi se părea că nu se mai sfârșește. Până la urmă, salvarea mi-a venit de la însoțitorul aceluia care, probabil văzând că nu-i, a venit și l-a tras de pe mine cu niște vorbe gen: „Las-o, mă, hai să mergem!” Și au plecat în drumul lor, fără nicio vorbă.
Când
am ajuns-o pe Mirela din urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat. Îmi aduc aminte
că mă privea cu neîncredere, ca și cum așa ceva era imposibil să se întâmple,
ziua în amiaza mare, pe o stradă pe care mai merseserăm de atâtea ori. Probabil
și eu aș fi reacționat la fel, în locul ei, era cu adevărat incredibil și
poate, dacă n-aș fi fost eu în cauză, dacă n-aș mai fi simțit încă urmele
mâinilor psihopatului pe gâtul meu, aș fi crezut și eu că mi s-a năzărit. M-am
simțit atunci cel mai singur om de pe pământ. Nu doar pentru că avusese loc un
atac violent și total nejustificat asupra mea, ci mai ales pentru că prietena
mea cea mai bună, singurul om căruia îi spuneam aproape totul despre mine,
părea să nu mă creadă. Deși pe ea am înțeles-o. Când înțeleg, accept. Accept
orice, cu condiția să înțeleg, să aibă logică, să aibă sens. Până la urmă, l-am
înțeles și pe nebunul de pe strada lăturalnică, sau poate mi-am impus să-l
înțeleg, ca să n-o iau razna. Mi-am zis că, de bună
seamă, era un om cu probleme mintale grave și nu poți aștepta nimic logic de la
o astfel pe persoană. Autoterapia (așa cum ne pricepeam) era singura
formă de terapie pe care ne-o permiteam la vremea aceea (de exemplu, Mirela avea niște șosete galbene pe
care le încălța în cămin, în „situații de urgență”, atunci când se simțea la
pământ, zicând că o înveselesc. Mai mult, acest prim ajutor fusese extins și la
noi, celelalte trei. Când vreuna era tristă, i se adresa mieros: „Mireille,
nu-ți pui, te rog, șosetele galbene?).
Dar tot mai rămânea întrebarea „de ce”. De ce astrele se aliniaseră așa încât tocmai eu să mă aflu în momentul acela pe strada aceea, tocmai pe lângă mine să treacă un nebun care să... Evident, răspunsul există pe undeva, o fi având vreo logică în ordinea Universului, dar nu pare să ne fie accesibil tuturor.
Acela a fost singurul act de violență fizică săvârșit asupra mea, și până atunci și de atunci încolo, care să nu fi avut vreo explicație. Măcar atunci când dai primul cu piatra, te aștepți să-ți vină înapoi. Din păcate, deși au trecut peste treizeci și cinci de ani, am aflat că există și atacuri de altă natură, care nu vizează persoana ta fizică, atacuri mai subtile, la adresa sufletului și minții, în fața cărora reacționez cu aceeași împietrire și mare nedumerire. Iar întrebarea „de ce” se pune cu atât mai acut și revoltător când acestea nu-ți vin de la un biet dereglat mintal necunoscut cu care te-ai ciocnit întămplător pe stradă, ci de la oameni pe care îi știi (sau ai crezut că îi știi), cărora le-ai deschis ușa sufletului, când de fapt ar fi trebuit să îi ții dincolo de ușă, acolo unde e locul slugilor viclene, a căror mentalitate au îmbrățișat-o.
E mai ușor să treci peste atacul fizic al unui străin oarecare, decât peste atacul psihic al unuia pe care l-ai considerat prieten, partener artistic, confesor sau orice altceva care presupune o oarecare apropiere sufletească. Nu dau sfaturi, pentru că n-am depășit stadiul de a-mi da sfaturi mie. Dacă în cazul ștrangulatorului din București am reușit să iau o măsură corectivă, nemaitrecând de atunci pe strada aceea (deși logica mea spune că probabilitatea ca lucrurile să se fi repetat în același mod, în același loc tinde către zero), în cazul falșilor prieteni cărora să le deschid ușa sufletului problema e mai delicată. Nu merită să te fereci cu lacăte, doar pentru că unii s-au dovedit sub genunchiul broaștei, nedemni de parteneriatul tău, de atenția ta, tăvălindu-se în mocirlă, încercând să te atragă și pe tine în ea, dar poate că un pic de precauție și de exigență n-ar strica, atunci când filtrez oamenii. Mai rămâne să aflu cum. Un părinte spunea atât de frumos: „Inima mea are doar intrări, ieșiri nu are.” Din păcate, eu n-am ajuns la o asemenea înălțime duhovnicească. A mea are, și încă unele de urgență!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 01 aprilie 2024