Fapt divers în Univers

Ipocrizana Vădana nu fusese vădană de când se știa. Fericitul eveniment avusese loc cu trei zile în urmă, iar acum, gândind că erau ultimele ore în care mai putea să-și facă selfie cu fizicul neînsuflețit al iubitului ei soț, se chinuia să-și alinieze moaca aparent plânsă cu moaca răposatului foarte adormit și întins la orizontală în copârșeu, dar nu prea-i reușea poza aia; când ea era prea sus, când el prea jos. În cele din urmă renunță, dar o să pună mai târziu pe cineva să-i fotografieze, după ce-și va aduna rimelul întins pe ochi, că îi cursese porcăria de rimel contrafăcut, chiar dacă ea se străduise să plângă doar atât cât îi permitea machiajul. Dacă era după ea, n-ar fi plâns deloc, dar ce avea să zică lumea?

Lumea aia pe care ea se străduise din răsputeri s-o convingă, acolo pe facebook, unde mai posta când și când câte o poză atârnată de gâtul lui, ca jugul pe bou, să-i adoarmă bănuielile întemeiate și vigilența. Acuma, nu-i vorbă, el adormise de tot, dar tot mai rămăseseră fraieri care trebuiau îmbrobodiți și adormiți, convinși de iubirea ei indestructibilă și ireductibilă pentru nefericita victimă decedată.

Se socoti că e momentul să joace actul al doilea, primul fusese jucat bine și avusese succes la scenă deschisă, așa că dădu iar ochii peste cap, în realitate unul singur,  pe celălalt îl aruncase-n lateral, pentru a-l spraveghea pe Aemunu (AM1, amantul numărul unu) care – ptiu nenorocire! – vrăjea de zor la una, tot vădană, dar cu doliul terminat, iar Ipocrizana nu voia să-l scape din mână tocmai acum când scăpase de problema ei majoră.  Așa că leșină nițel, pe jumătate, dar insensibilul nici n-o băgă în seamă, fapt ce o determină să se prefacă mai cu talent, adică să leșine de tot, întinsă la picioarele ăluia, dar ochiul care nu plângea stătea ațintit tot pe el, ca pe butelie, și mai avu timp să ceară sărurile înainte să-i șteargă pantofii cu părul ei, așa cum auzise că făcuse mai demult o prostituată cu picioarele lui Iisus. Lumea se panicase, careva adusese sarea din bucătărie, dar nu prea știa la ce-i bună în situația dată, un vecin o ciupise de unde i se năzărise și lui, dar ea să se trezească pace. Cineva opinase că ar trebui să-i dea pe la nas cu ceva puternic mirositor, amoniac sau oțet, iar această idee se dovedi salvatoare când același vecin decise să-și scoată șoseta din picior și i-o dădu pe la nas. Ca prin minune, Ipocrizana sări ca arsă, înviind mai rapid decât Lazăr din mormânt.

Își aminti pentru ce se afla acolo, îl mai jeli în falset cu vreo două vorbe bine ticluite și țintite, apoi începu să se jelească pe ea, pe Aemunu, pe Aemdoi și pe cine se mai simțea eventual vizat. Omul ei, dragostea ei, veniturile ei, plecările ei, bancomatul ei și toate alea ale ei, pe care acum le va pierde pentru totdeauna! Și, dacă el plecase colo, sus, ce-o să se facă ea singură, colo, jos? Asistența părea impresionată, deși nimeni nu credea această suferință bine jucată, știau ei ce poamă era Ipocrizana, dar aparențele trebuia să fie păstrate și consemnate întru eternitate. Culmea e că și ea știa că ei știu, iar ei știau că ea știe că ei știu.

Iaca, tocmai venise și părintele, iar femeia trebuia să joace și în fața lui actul al treilea, zicându-i de când l-a văzut, repezindu-se la el și jumulindu-și părul din cap, atât cât îi permitea coafura și fixativul: „Părințele, sunt atât de nenorocită, aș vrea să mor chiar acum, să mă duc și eu împreună cu bărbatul meu iubit acolo unde se duce el!”, iar părintele îi răspunse, consolator: „Doame ajută, Ipocrizano, Doamne ajută!”.

Nenorocitul de Aemunu continua să vrăjească la vădana ailaltă, consolând-o, de parcă ei tocmai îi murise bărbatul, de parcă ăla n-ar fi fost demult oale și ulcele, lasă că-i arată ea lui, după ce o scăpa de povara asta și l-o îndesa pe robul lui Dumnezeu la doi metri sub pământ! De zici că uitase câte eforturi a făcut pentru el, cum se zdrobise să-i adoarmă bănuileile lui bărbat-su și cum reușise să-l scape de furca ăluia, odată, când aproape-i prinsese în fapt. În faptul serii și-al mângâierii!

Părintele ar fi vrut să înceapă slujba, dar nu avea loc de bocetul sfâșietor al Ipocrizanei. Într-o pauză de respirație a acesteia, dădu să preia microfonul: „Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului robului tău...”, dar Ipocrizana înjura acum de toți sfinții și avu din nou câștig de cauză. În cele din urmă, îi spuse părintelui să scurteze slujba, că erau așteptați la restaurant la oră fixă, apoi dispăru din decor, să-și refacă machiajul care i se deteriorase în proporție de 80%. Dar ea știa prea bine vorba aia înțeleaptă care spune că arta cere sacrificii.

Florentina Loredana Dalian  

Slobozia, 01 martie 2024