Ascultându-l pe profesorul de dans vorbind despre istoria tangoului, despre cursurile pe care le predă, despre obiceiurile dansatorilor, despre bunele practici și câte și mai câte, îmi revenise fascinația inexplicabilă pe care acest dans o înstăpânise asupra mea de-a lungul timpului.
Într-o abordare nerealistă a vieții, îmi imaginam că mi-aș fi putut petrece întreaga existență dansând tango. Chiar dacă nu-l dansasem niciodată, sau niciodată așa cum ar fi trebuit, cum se cerea dansat acest gen care era mai mult decât un dans, era poezia amestecată cu povestea și muzica, o înălțare și-o coborâre, împletire de tragic și vis, de trăire și netrăire, de permanentă căutare a ceva ce știi că poate nu vei afla. Făcând o paralelă cu planul floral, asociasem dintotdeauna tangoul nuferilor. La fel ca și aceștia, provenind din noroaie, din mâluri incerte și dubios mirositoare, prin transformări succesive și miraculoase, ajunsese la puritatea supremă, păstrând doar frumusețea, esențializând, oferind privitorului numai acel parfum suav, discret, care te lasă mereu cu semne de întrebare.
Tangoul e o stare, nu-i așa? – îl întreb și profesorul îmi confirmă. Cum poți preda stări?
- Nu poți, tot ce poți face e să-i înveți pașii, mișcările, execuția cât mai corectă, asta e baza, e abc-ul, restul ține de fiecare cum reușește să exprime. Arta pe care o presupune tangoul e tocmai aceasta, în lipsa ei, e doar un sport, banal, rămas în uitare.
Privind perechea de dansatori din ring, mă învăluie stări pe care parcă le-am trăit cândva, cine știe, într-o altă viață, de va fi existând așa ceva, într-un alt timp, sau poate chiar în vis. Mi se năzare că tangoul e definiția iubirii neîmplinite, dar atât de mult dorite. Protagoniștii se caută, se ating abia simțit, cu atât de multă tandrețe și senzualitate, încât simți că nu mai e loc de nimic, de nimeni între ei, și totuși gestul nu e dus niciodată până la capăt, rămâne mereu acea neîmplinire tragică, o simți din priviri, din postura corpurilor, din fiecare fibră zvâcnind abia perceptibil. O căutare permanentă a acelui suflet pereche a cărui existență doar o intuiești, cu care simți că te-ai contopi într-unul singur, un șir de apropieri-depărtări, torsionări ce aduc cu torsiunile sufletului în alergarea lui nevăzută, apoi zvâcniri de revoltă, apoi liniștiri resemnate, ori speranțe reînviate, când el își trece mâna pe spatele ei cu acel amestec de forță și gingășie pe care doar o masculinitate bine așezată în toate ale ei o poate exprima, privirile profunde care scormonesc sufletul și viscerele, unduirea ei după semnalul dat de el abia perceptibil. O singură privire sau un singur gest mărunt e de ajuns s-o determine să-l urmeze.
N-am dansat niciodată tango, dar, de fiecare dată când privesc un dans la limita perfecțiunii, știu că am fost și eu acolo cândva, în acea împletire, în acel zbor tragic care sfârșește inevitabil pe sol, în acea privire, în gestul acela mărunt, în atingerea fină și îndrăzneață, atât de senzuală, niciodată dusă până la capăt. Și da, sunt din ce în ce mai convinsă că mi-aș petrece întreaga viață dansând tango... dacă aș întâlni dansatorul potrivit. Acela care să mă facă să-l urmez, dintr-o singură privire.
Slobozia, 03 septembrie 2023
Din volumul în curs de apariție „Frumusețe străină”
Text apărut în revista „Repere literare”/ Canada