Mânuia plasele cu o abilitate fascinantă, sucea și răsucea fire într-o lege doar a lui, dată de o știință parcă inaccesibilă multora. Cum stătea în picioare în barcă, cu pletele lui argintii în vânt, cu mâinile aspre și fața arsă de soare, Vania mi-a părut că seamănă cu bătrânul lui Hemingway. Doar că el era un învingător, cineva zisese despre el: „Iată un pescar adevărat”, lăsându-mă cu întrebarea: care trebuie să fie diferența dintre el, pescarul adevărat, și restul? La un moment dat, barca ce stătuse pe la mijlocul unuia dintre canalele Deltei se apropie de malul pe care eram, admirând acea frumusețe stranie și sălbatică.
Mi-a aruncat o privire aspră și indiferentă, cum te-ai uita la o vietate ce-ți stă în cale, apoi și-a văzut de manevrele de acostare la mal. Observându-i privirea, am realizat că nu era bătrân, cum părea, pletele încâlcite și barba neîngrijită, precum și hainele ponosite de pe el lăsau numai această impresie falsă. Părea, mai degrabă, un om fără vârstă, tânăr în fapte și bătrân în înțelepciune. Salutul meu și încercarea de zâmbet n-au făcut din el cel mai fericit om. A mormăit ceva în legea lui, ținând capul plecat, oarecum agasat, dându-mi impresia unui recul pe care trebuie să i-l fi transmis. Bre Vania, mă gândeam, ai ceva cu mine, sau cu femeile, în general? Un demon mic și neastâmpărat îmi dădea ghes să aflu. Am decis să fiu directă, el nu părea omul care să aibă chef ori timp de ocolișuri.
- Mă plimbi și pe mine?
S-a uitat de parcă l-aș fi înjurat și mi-a mormăit un „Nu!” hotărât, apoi, văzând că aștept o explicație, a adăugat:
- Barca asta nu ține doi oameni. Plimbă ursu’! – a mai zis cu accentul lui molatic, rusesc.
Dar eu n-aveam de gând să plimb niciun urs; nu știi tu, Vania, cu cine te pui, oi fi tu pescar profesionist, dar și eu mi-s vulpe, la o adică. Simțeam că poartă cu el o poveste și eram decisă s-o aflu cu orice preț. Acuma, dacă m-o păli cu vâsla, norocul meu! Arta cere sacrificii, parcă așa-i vorba. Sub acoperișul pe care și-l încropise din niște zdrențe legate de pari, s-a așezat calm și a început să desfacă un pachet cu mâncare.
- Îmi dai și mie? Mi-e foame.
A rupt jumate din pâine și mi-a aruncat-o, luându-mă prin surprindere, dar și mai surprinsă am fost de faptul că reușisem s-o prind, un reflex ce trebuie să-mi fi rămas de pe vremuri, când jucam handbal. M-am apropiat cu precauție câțiva pași:
- Lasă-mă să mănânc cu tine!
- De obicei mănânc singur.
- Și eu. Dar nu-mi place să văd oameni mâncând singuri. Te-am mințit, nu mi-e foame, dar vreau să stau cu tine.
A dat din cap de parcă ar fi zis „Te pui cu gustul omului?!” și mi-a indicat locul cel mai îndepărtat de el, să mă așez. Eram mulțumită, până la urmă obținusem o mică victorie. Mi-a întins și niște brânză și o bucată de pește sărat, iar la refuzul meu a adăugat:
- Acuma, ia și mănâncă, dacă tot te-ai așezat, nu sta să-mi numeri dumicații!
Am mâncat în liniște amândoi, apoi a scos o sticlă de vin și mi-a întins-o. Am luat două guri, el a dus-o apoi la gură, ca și cum ar fi sărutat-o, și a gâlgâit zdravăn de câteva ori. Tocmai când mă aflam în încurcătură, neștiind ce să mai zic ori să mai fac, ce pretexte să mai găsesc să-i mai rămân în preajmă, m-a salvat el. Poate că vinul îi dezlegase limba, poate voia să schimbe și el două vorbe cu cineva...
- N-am fost mereu o sălbăticiune.
A așteptat efectul asupra mea, apoi, văzând că îl încurajez din priviri și sunt numai urechi, a continuat:
- Eram frumos ca un prinț, așa cum numai strămoșii mei din Rusia trebuie să fi fost, deștept, cât zece, bogat... dar nu mi-a folosit la nimic. Am iubit o femeie. Vechea poveste. Un fel de a zice iubire, un început, frumos ca toate începuturile, un foc, nestins, neterminat... Apoi, a trebuit să fug de ea. Asta-i o poveste care nu se spune. Mmm, ba da, acuma ce mai contează? Eram spion și când am simțit că treaba se-mpute, am tăiat-o. Ce-o fi înțeles ea din asta? Cât trebuie să mă fi așteptat? Am plecat noaptea, pe furiș, ca hoții, fără o vorbă, fără un semn, nimic. Apoi m-am întors, peste zece ani, sub altă identitate, și am ales să duc viața asta sălbatică, ferită de ochii lumii; oamenii, doi, trei barcagii cu care mă mai salut, mă știu de Ivan, îmi spun Vania, dar numele meu e altul, aproape că l-am uitat și eu. Te-ai putea întreba de ce tocmai aici. Fiindcă aici am cunoscut-o prima dată, pe Dunăre, aici am regăsit spiritul ei, liber, sălbatic, cum sunt caii ăia din pădurea de la Letea.
A tăcut o vreme și n-am îndrăznit să-i tulbur tăcerea. Dar pentru că părea că nu are vreun gând să mai zică ceva, l-am întrebat timid:
- Ai căutat-o vreodată?
- Nu! Ce prostie! Cum s-o caut și ce să-i spun? Ce vezi aici e tot ce am. Ce femeie ar veni să trăiască cu mine în atâta sărăcie și-n miros de baltă? O singură dorință am mai avut în viața asta: s-o mai văd o dată, atât, s-o mai văd. Și uite că Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea.
Când am făcut ochii mari, de parcă tocmai văzusem un dinozaur întrupându-se din apa Dunării, a zâmbit larg și părea că abia își ține râsul. Atunci l-am recunoscut. I-am rostit numele real și el a confirmat din cap. Eram năucită. De-atâtea ori îmi imaginasem o revedere, dar niciodată astfel. N-ar fi avut niciun rost să-i spun despre întrebările mele, despre contradicțiile care se ciocniseră în mintea mea atâta timp, despre dor, despre vindecarea care a venit atât de greu. Știa.
Mi-a sărutat mâna, apoi a ținut-o strâns, îndelung, în mâinile sale crăpate, mirosind a pește, adăugând, cu voce stinsă:
- Îți mulțumesc că ai venit, fără să știi la cine vii, și că ai insistat să rămâi! Te-am recunoscut de prima dată și, deși îmi dorisem atât să te revăd, acum nu mai voiam, nu voiam să mă vezi în mizeria asta. Apoi am realizat că asta e șansa mea să îți ofer explicația pe care nu putusem să ți-o dau atunci. Pentru că, de fapt, meritai să știi. Iartă-mă!
Un stârc cenușiu își luase zborul către înalt de undeva din apropiere, ierburile au foșnit, iar apa își continua nestingherită clipocitul la mal. Eu și Vania tăceam. Tăceam și ne aminteam. Vedeam cu ochii minții vaporul pe care îl zărisem prima dată, frumos ca un prinț, sigur de el, puntea de pe care priviserăm împreună soarele la asfințit, coborându-se, roșiatic, printre copaci, ca și acum.
- Acum, du-te! Ai tăi te-or fi așteptând. Pleacă... și să nu te mai întorci!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 01 octombrie 2023
Apărut în revista „Vatra Veche”, septembrie 2024
Din volumul „Frumusețe străină”
