Ieșisem bulversată din Muzeul Național al Alexandriei Egiptului. Acum admiram din exterior noua bibliotecă ce a fost construită recent, cu un aspect futurist, parcă picată acolo de pe altă planetă, cum stătea cu acoperișul ei înclinat, gata să-și ia zborul. Din cea veche, distrusă în condiții neelucidate, cu o veșnicie în urmă, rămăseseră doar întrebările.
Nu-mi puteam lua ochii de la Mediterana, întinzându-și apele chiar începând de la doi pași, dincolo de șosea. Acolo, în adânc, în apropiere de locul de vărsare a Nilului, zăcea vechiul oraș Heracleion, scufundat în urmă cu o mie două sute de ani. Nu artefactele văzute în muzeu atentaseră la echilibrul meu, ci tocmai această poveste, pe care arheologii subacvatici au dovedit-o ca fiind adevărată. De-a lungul pereților muzeului se afișau fotografii stranii, cu statui uriașe imersate în apă, în jurul cărora uneori pluteau pești, acoperite de o liniște în albastru, de parcă ar fi dorit să fugă dincolo de lumea văzută. Învârtindu-mă printre ele, aveam impresia că sunt și eu acolo, pe fundul mării, căutând urme ale unei civilizații bătrâne cât lumea. Ieșisem din acest uriaș acvariu în care parcă nu eu eram cea care privește, ci eram privită de oameni împietriți, vechi de peste o mie de ani, simțind nevoia de aer, de cer.
„Obama”, Ahmedul sau Mohamedul polițist însărcinat cu paza noastră, căruia eu îi spuneam astfel în sinea mea, fiindcă aducea cu fostul președinte american, se așezase pe marginea de piatră dincolo de care clipocea Mediterana și își aprinsese o țigară. Și chiar dacă lăsase pistolul de la brâu ostentativ la vedere, părea mai relaxat decât în restul călătoriei noastre, mai cu seamă în zona Cairo cu platoul Giza al renumitelor piramide. Era prima oară când îl vedeam așezându-se, exceptând cazul când stătea pe scaunul autocarului. În rest, stătuse numai în picioare, încordat, în poziție de luptă, rotindu-și permanent capul, precum girofarul, cu ochii pe noi ca pe butelie. Am dedus, după poziția lui ceva mai relaxată, chiar dacă permanent în gardă, că aici, în zona Alexandriei, pericolele erau mai puține. Umbla în haine civile, într-un costum negru care-i venea perfect și parcă mereu proaspăt scos de sub fierul de călcat, purtând cămașă albă cu mânecă lungă și cravată la gât, vestă regulamentară care făcea parte din costum, dar putea să fie și antiglonț, arăta foarte „profi”, mai degrabă ca un manechin pe podium, dar îl compătimeam pentru disconfortul pe care trebuie să-l fi simțit îmbrăcat astfel la temperaturi de peste 40 de grade Celsius. El, însă, părea să nu aibă nicio problemă.
M-a văzut chinuind o brichetă care nu voia să se aprindă, s-a ridicat și mi-a dat un foc, apoi și-a reluat locul la postul de observație. Odihna nu i-a fost de lungă durată, fiind nevoit să se ridice iar, atunci când trei localnice trăgeau de zor de o companioană de-a noastră, o tânără blondă, cu ochi albaștri, cu părul împletit în niște codițe roz. Nu părea agitat, știa ce vor acelea și i-a explicat fetei că o roagă să facă o poză cu ele. Diana era deja obișnuită, toți egiptenii voiau să se pozeze cu ea, pentru ei, o astfel de apariție diafană părea venită din cer, extraterestră, sau poate chiar din adâncul mării, transformată din sirenă, în om. Le-am înțeles copilăreala, și noi ne pozaserăm cu beduinele din deșert, care și ele, pentru noi, păreau extraterestre. Singura diferență era că acestea așteptau și chiar primeau bani pentru asta. Cum să nu le fi dat, când foamea și sărăcia li se citeau pe față?
Priveam Mediterana și mă gândeam la rosturile lumii. Mi se învârteau în minte nu doar orașul dispărut, dar și fosta vestită bibliotecă, având peste cinci sute de mii de exemplare rare, cărți care adunaseră cândva toată știința și filosofia lumii, dar și grădinile regelui Farouk, devenite acum grădini publice. Ce rămăsese din tot acest clocot de viață, din toată această forță care dusese lumea înainte? Heracleion, construit cu opt secole înainte de Hristos, fusese cândva centrul vamal principal prin care se făceau toate schimburile comerciale provenite din Grecia și din alte zone mediteraneene și care intrau în Egipt. Zeci de nave zăceau acum îngropate în nisip, mii de monede din aur, statui uriașe de peste cinci metri, toate acestea fuseseră semnul unei bogății, unei bunăstări din care acum nu se mai cunoșteau urmele. Pe de altă parte, sutele de mii de cărți rare fuseseră date focului, dacă ar fi să ne luăm după unele ipoteze, ori poate tot mării ori, cine știe, ofrandă zeilor hapsâni? De ce fusese nevoie ca toată această măreție să dispară, făcând loc unei lumi mici, chinuindu-se să-și afle rostul și locul, să-și câștige cu amar bucata de pâine? Ce zeu ar fi putut să vrea asta și ce mare supărare pe lume trebuie să fi avut? Și de ce noi, oamenii, de ieri și de azi, nu știm să ne apărăm lumea care ne-a fost lăsată, cu tot mirajul, cu toată înțelepciunea ei, dând-o în mod consecvent pieirii, printr-o metodă sau alta?
Iată întrebări la care nimeni nu avea vreun răspuns. O frumusețe pierdută pentru totdeauna, dată apelor, rămasă acolo ca o dovadă a existenței dintotdeauna a tumultului vieții, cu toate ale sale, dată focului, împrăștiată în cele patru zări, dusă pe veci. Artistul care va fi lucrat imensele statui se va fi crezut un mic zeu; ar fi gândit el în orele, zilele, săptămânile în care se zdrobea să îmblânzească piatra, că toată truda lui va fi pentru nimic? Dar gânditorii care se adunau în sălile marii biblioteci alexandrine, credeau ei vreun moment că toată energia lor și tot ceea ce dezbăteau vor arde într-o clipă? Și-atunci noi, furnicile, ăștia care credem că împărățim lumea cu două vorbe răsucite, ce speranță am mai avea că vom pune un grăunte la înflorirea ei? De ce trebuia să mă păzească pe mine Obama, când nu valoram nici cât praful așternut pe uitarea măreției de ieri?
Frământată de astfel de gânduri, mi-am întors ușor privirea spre el, copleșită de preaplinul albastrului mării care înghițise o lume. Crezând că vreau să-mi aprind o nouă țigară, și-a arătat intenția să-mi ofere din nou ajutorul. L-am oprit printr-un gest.
- Nu e nevoie, mulțumesc! Mă gândeam.
- La ce, madam?
- Mă întrebam, sir, ... de ce trebuie să mă păziți?
- Pentru că asta mi-e meseria! – răspunse profesional, după ce m-a măsurat scurt, mutându-și apoi privirea în altă parte, vânând potențiale pericole care ar fi putut atenta la integritatea ființei mele mărunte și a altora ca mine.
Fără să știe, Obama, acest Ahmed sau Mahomed al securității mele, îmi restabilise echilibrul pierdut, dând răspuns întrebărilor negative care mă frământau: de ce ar trebui să mă mai zdrobesc cu munca, de ce să mai scriu, de ce să mai..., când, oricum, de toate acestea se va alege praful într-o zi? Pentru că asta mi-e meseria! Sau poate menirea. Dacă fiecare dintre cei care au construit ceva în lumea asta și-ar fi pus astfel de întrebări, lumea n-ar mai fi existat nici măcar în forma aceasta a ei, imperfectă. Ce contează că peste timp nu va mai rămâne nimic? Parcă un filozof spunea că nimic nu se pierde, totul se transformă. Dar o spusese și un om de știință, chimistul Lavoisier, chit că el se referise la natură: „În natură, nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă.” Așa cum se transformase și gândul meu pesimist într-unul care avea să-mi îmblânzească existența.
I-am zâmbit larg lui Obama, deși habar n-aveam dacă era indicat să-i zâmbești unui Ahmed cu pistolul la brâu, ce-i drept, pus în slujba ta, și mi-am recăpătat energia și pofta de viață.
- Mulțumesc, domnule!
Florentina Loredana Dalian
Slobozia, 15 septembrie 2023
Publicat în revista „Helis”, septembrie 2024