Tudor Cicu: „Frumusețe străină”... o carte venită din Slobozia.: Niște priviri în urmă spre alte orizonturi În labirintul unor căutări după o „ frumusețe străină ” care să-i pună dinaintea ci...
Niște priviri în urmă spre alte orizonturi
Atunci când adună uimirea și bucuria imaginației, în mici întâmplări, care o ajută: pe de o parte, să treacă mai ușor prin viață, pe de altă parte, să se descarce la nivel emoțional, Florentina Loredana Dalian, autoarea cărții de proză „Frumusețe străină” (apărută la ed. Metamorfosi-Slobozia/2024), în cele 21 de schițe-povestiri, își alege dinainte tărâmul imaginației și al scrierii cu tâlc, vorbindu-ne despre frumusețea umană și, firesc, în rostirea frazei, cititorului îi transpare lumina interioară a sufletului ei de poet, surprinsă sugestiv în crochiuri ale unui tablou de viață. Și asta, pentru că, spune ea: „Anii mei tineri, și ei, au fost atât de răniți când eu alergam după himere”. Dar, să încercăm și noi a răspunde la întrebarea ei: „Cu ce se vindecă, Doamne, frumusețea?” Cum vindecarea nu se face prin ocolire, prin a ne face că nu vedem că ființele umane sunt egoiste, sunt individualiste, înțelegem. Iar siguranța emoțională trebuie să fie acolo, în suflet, tot timpul și, cum uneori nu poți vindeca pe oricine, dar încă poți trata suferința, autoarea ține să ne dovedească, în aceste întâmplări de viață, că normalitatea este ceea ce este sănătos și normal. Suntem în fața unei autoare care te îndeamnă la meditație, prin punerea în antiteză a unor personaje aflate întâmplător într-un moment al vieții, dar care și stăpânește pe deplin această artă atât de complicată și fascinantă. Florentina Loredana Dalian crede în forța și tăria cuvântului și dovedește o profundă înțelegere a lumii. Are un farmec de poveste în gândire și, nu ne îndoim, percepția unui moralist: „Uneori, plecările-s mai crude ca moartea. Fiindcă plecările poartă-n ele durerea unei posibile reveniri niciodată-ntâmplate... Apoi țineți minte că singurătatea cuiva e un templu în care se intră în genunchi”.
Spuneam despre rostirea frazei, că în toate cele 21 de schițe-povestiri autoarea are o fire de poet. Fără doar și poate poetul, spre deosebire de prozator, vede lucrurile altfel, simte altfel viața, oamenii, lumea... Cum oare? Să fi devenit scrisul (pentru toți) o himeră greu de atins și vor spune la unison: „nimeni nu mai crede povestea aceasta!” Uite că (deși mai rar) eu continui să cred, că dacă Șeherezada a visat că va învinge moartea prin povestea ei, nu văd de ce nu m-ar crede și pe mine cititorii care mai cred în magia prozei-poematice. Alta e dispoziția poetului față de temele existențiale (viața, iubirea, lumea înconjurătoare etc), ceea ce aduce textului liric o notă de meditație, de contemplare și melancolie care îl prinde de „gulerul hainei” și pe cititor. Iată cum m-a convins și pe mine, autoarea: „...legat de final? Pune finalul într-o lacrimă. O lacrimă, atât. Și lasă-l pe fiecare s-o interpreteze cum vrea! O lacrimă poate să curgă în mii de feluri, să răsară din mii de motive. O lacrimă grea cât o durere de viață...”. Și „pentru a face saltul în viața-viață”, cele câteva povești de dragoste din această carte, pesemne au fost scrise să te facă să nu mai vezi frunzele cum cad din copaci, luate de vânt, atunci când îți faci plimbarea pe alei, iar dacă totuși le vezi, creierul să-ți trimită multe semnale în inimă, ca într-un depozit de sentimente de tot felul. Adică acolo unde amintirile pot să ascundă la fel de bine și emoțiile că povestea ai trăit-o și tu. Sau chiar tu, ca cititor, să te trezești în calitate de martor-victimă al poveștii tocmai citite. O poveste în urma căreia cititorul se amuză, dar înțelege că dincolo de tonul grav al naratorului, aproape nimic din ce se narează nu ține de senzațional, deoarece el vede totul derulându-se cotidian sub ochii lui și chiar dacă i se conturează o lume bizară care reprezintă o dorință insațiabilă de comunicare cu cel de lângă tine: „Sunt ore în care trăiești bucuria pe care n-ai trăit-o în ani. Apoi vin alte ore, poate alți ani, în care plângi bucuria pierdută”. Părem a ne situa, în unele texte, la graniţa dintre eseul filozofic şi poezie, dar plonjarea sa eseistică, în timp, îşi are drept coordonate tridimensionale: iubirea prezentă, viaţa provocatoare cu trăirile ei şi neprevăzutul: „În păcătoasa asta de zgură a realității, tot ce rămâne pur și simplu e mirajul visului”. Astfel, Sorina, studenta din povestirea „Fotografia”, frumoasa îndrăgostită de profesorul Adam, i se mărturisește profesoarei ei (colegă de catedră cu proful de sculptură) că fructul dragostei ei va trebui să rămână tainic ascuns pentru a nu distruge o căsnicie, dar ivirea pruncului pe lume trebuie, cumva, adusă la cunoștința Don-Juanului nostru. La rândul ei profesoara confidentă e și ea îndrăgostită de acesta, dar e surprinsă de studentă taman când ofta în fața laptopului, având dinainte fotografia lui Adam. Surpriza neașteptată o determină pe studentă să renunțe la studii și să se piardă în lumea largă pentru a scăpa de suferință, prin uitare. Povestea nu rămâne fără urmări, întrucât taina studentei rămâne o povară prea mare pentru cea care va rămâne în preajma profului de sculptură și a-i plimba mai departe „dilema prin lume”. Aceeași povară, cu „atâtea întrebări fără răspuns”, o va purta și necunoscuta din trenul de noapte (într-o „noapte înșelătoare”), în povestirea „Visul unei nopți de primăvară”, acolo unde pare a se înfiripa o poveste de dragoste între pasagera naratoare și domnul M. militar de carieră, mult mai tânăr cu zece ani. Schița „Atingerea lui Horus” își are acțiunea în „încăperea destinată pentru SPA” de pe vasul de croazieră <Miss Sara>,și pe undeva firesc prin caricatura, anecdoticul, poanta și alte artificii literare ce atrag atenția cititorului către unda de umor ce pică mai bine la fiere decât rictusul înghețat în colțul gurii ca urmare a unei dezamăgiri care să-ți amărască ficații. Cu schița „Vania Pescarul” rămânem în sfera poveștilor ce aduc în viața celor două personaje ultimele confesiuni dureroase, tăioase, rostite fără menajamente. Piesa din carte, cea la care ne-am oprit mai mult, e povestirea „Deșertăciuni”; o poveste dintre o „ea” și „un bărbat tânăr și frumos” care îi spusese că îl chema Tariq, dintr-o noapte cu multe stele, pe puntea superioară a unui vas luxos. Ea spera „într-o seară romantică”, iar el doar să poarte o conversație care avea să o scoată din zona acelor „umbre ale tristeții”. Însă bucuria de a fi ascultat cu atenție și înțeles ar fi avut nevoie de un bilet de ieșire din acea lume, dar „orice ai alege, tot în lumea greșită te afli”. Pesemne dacă ar fi avut curajul zeiței Calypso, ce avea să-i aprindă în inimă flacăra iubirii lui Ulisse, altfel s-ar fi terminat povestea. Din păcate, în această confruntare cu autenticitatea, o lume fără nici un Dumnezeu e o lume lipsită de adevăr, și „saltul în viața-viață” rămâne o himeră după care alergăm cu toții. Dar, aici, într-o povste de dragoste ratată, absurdul ține atât de om cât și de lume. Spune undeva autoarea: „Viața e despre asta... să câștigi, să pierzi, să te bucuri, să te doară, să muște gelozia din tine, să te cutremure iubirea până la uitarea de sine, să plângi, să râzi, să plutești, să faci ce-oi face, dar să nu stai îngenuncheată pe un sacun, plângându-ți de milă”.
Alteori tabloul povestirilor din această carte e despre suflul timpului care se destramă, ori a visului care se destramă, precum cel al lui Grigori, din „Donul liniştit”, care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul!” Adică la hotarele unde poți străbate numai cu gândul, cu autoritatea ficțiunii care îngăduie orice, până și visele ne vin, de cele mai multe ori pentru a ne pune în gardă cu viitoare întâmplări și trăiri. Și „dacă tot pui fereastra între tine și viață, riști să crezi că viața e un vis”, spune autoarea în schița „Cenușa zăpezii”. Și e posibil ca fluxul câmpurilor magnetice ale omului-care-scrie, la masa de scris, să multiplice şi să deformeze realitatea. Visul nu-i încearcă imaginaţia la cine ştie ce iscodiri ale minţii, dar sunt semne că autoarea îşi asumă acel coeficient de risc în a nu strivi legătura lăuntrică a unui „eu reîncarnat” viețuind în ființa sa. Uneori în această lume a iubirii niciodată atinse cu adevărat se întâmplă numai lucruri, fapte, întâmplări care se petrec pe tărâmul situat între fantastic şi absurd, omul-care-scrie împletind doar ghemul care ne/îl scoate pe cititor din labirint.
Cartea este o piesă-puzzle scrisă cu o sinceritate și o concretețe a experienței și a trăirilor care te fac să o citești ca pe propria poveste, ori , ca și „când te privești în oglindă, că ai continuat să respiri”.
Tudor Cicu
(membru USR Filiala Dobrogea)