Pomenire de an și lansare de carte Laurențiu Orășanu
Ploiești, 13 februarie 2016
![]()
În urmă cu un an, scriam un text in memoriam Laurențiu Orășanu, la scurtă vreme după aflarea veștii că s-a stins. Făceam acolo afirmația că n-a mai apucat să termine romanul „Migrații” la care scria, având eu această impresie lăsată de urmărirea publicării on-line a acestuia. Am aflat că, în realitate, Laurențiu Orășanu a terminat acest roman (doar cu postările era în urmă), el a apărut în 2015 la editura „Eikon”, iar astăzi a avut lansarea la Ploiești (orașul copilăriei autorului și totodată cel în care își doarme somnul de veci). Lansarea cărții a fost precedată de slujba de pomenire de an. Am participat și eu, mai puțin la biserică, nu pentru că nu mi-aș fi dorit (dimpotrivă), ci pentru că ar fi însemnat să plec mult prea devreme de acasă și nu mă simțeam în stare.
Plec la timp, cât să ajung la ora indicată (10:30) la cimitir. Înainte de-a ieși din oraș, cobor în fugă să iau doi trandafiri. Vânzătoarea, intuind pentru ce ocazie iau număr par, încearcă să mă îmbie cu unii mai ofiliți, să scape de ei și mai și comentează: „Vi-i dau mai ieftin. Că și-așa mortul nu-i mai vede”. Respir adânc, n-am timp nici să-i țin o lecție, nici să-i bag florile pe gât. Îi spun doar atât (dar cu dicție, să priceapă): doamnă, dacă omul ... nu mai e printre noi, nu înseamnă că memoria lui nu merită trandafiri frumoși. Vă rog să mi-i dați pe ăia!” O-nghite, n-are-ncotro, îmi dă ce i-am cerut, iar eu dispar în drumul meu. În drum spre mașină, scot mental una din „puțul gândirii”: Iată ce mult contăm, după ce nu mai ... cotizăm!
Miss Univers! Asta e! După titlul prozei omonime. Nu, n-am greșit povestea. În timp ce roțile rulau, mintea mea învârtea și ea de rotițe, cu gândul la titlul viitorului volum de texte umoristice, pe care l-am intitulat ba „Dama de pică” (domnul Corbu zice că nu, că are și Puskin o astfel de damă, de titlu, mă rog), ba „Tot un fel de șezătoare” (brrr, ce lung!). Sigur că această caznă mi-a venit cu gândul la titlul bun găsit de Laurențiu Orășanu pentru romanul său. Întotdeauna am invidiat titlurile sugestive și scurte, dacă se poate dintr-un cuvânt. Migrații... da, sună chiar bine. Dar cred că și Miss Univers!
Ajung la limită, noroc că am întâlnit oameni care știu să explice bine (caz rar!) pe unde s-o iei. La 10:30 fix am oprit mașina. Dar tot am „întârziat” 5 minute, că mi-a mai luat și drumul pe aleile cimitirului „Bolovani”. N-am pierdut nimic, slujba a început după alte 5 minute, dar te pui cu piticul meu care zice că-i musai să fii punctual la orice întâlnire, cu viii sau cu morții! Spunându-i asta lui Valentin, cu care m-am găsit în cele din urmă printre alei, îmi zice: „Dar stai liniștită, că morții nu pleacă nicăieri!” Perfect logic, de altfel, dar - cum ziceam - piticul... În timp ce număram brazii, încercând să le apreciez înălțimea (Valentin îmi dăduse reper clar: „La cel mai înalt brad, o cotești la stânga!), le-am dat de lucru neuronilor mei (câți or mai fi), muncindu-i cu întrebarea „de ce s-o fi numind cimitirul Bolovani?”. Și-am început să fac variante: fie că acolo dormi ca bolovanul, fie că toarnă groparii niște bolovani peste tine, cât să fie siguri că nu mai ieși. N-am aflat răspunsul.
După slujba de pomenire, am cunoscut-o pe Alina, fiica lui Laurențiu (doar corespondasem pe e-mail, după ce mi-a găsit articolul pe blog), pe Cristina, soția lui (doamna mi-a mărturisit că și ea a fost impresionată). Pe scriitorul și criticul Bedros Horasangian mi-l prezentase Valentin înainte. Este cel care s-a îngrijit ca mansucrisul romanului „Migrații” să ajungă la editură, care i-a prefațat și alte cărți. Totodată, cel despre care îmi vorbise atât de frumos Laurențiu, la una dintre întâlnirile noastre la festivaluri. Ne-am îndreptat cu toții spre restaurantul „Bulevard”, eu, bineînțeles, ținându-mă scai după una dintre mașinile gazdelor. Acolo, a avut loc mai întâi parastasul, când s-au servit niște feluri excelente și cam multe pentru cucoane care vor să aibă grijă de siluetă. De mâine, lasă... Apoi a urmat momentul lansării de carte, moderat de editorul Valentin Ajder și susținut de fiica autorului, Alina Orășanu, și criticii literari Bedros Horasangian și Christian Crăciun (venit un pic mai târziu, împreună cu părintele Bogdan, de la o altă lansare de carte, la Câmpina: „Venus de februarie” de Mircea Teculescu).
Valentin Ajder a început momentul prezentării cu povestea amuzantă a celor veniți de la Câmpina: când au intrat în restaurant, părintele a întrebat o chelneriță dacă acolo are loc lansarea de carte, la care ea a răspuns mirată: „La noi? Nu!” „Atunci e un parastas?” „Da, ăla da!” Alina a spus, printre altele, că tatăl său a lucrat la roman chiar și în ultima zi a vieții, pe patul de spital, a cerut laptopul să lucreze. Că ar fi vrut să-l mai cizeleze un pic, dar... „timpul n-a mai avut răbdare”. Din afirmațiile celor doi critici și ale editorului, reiese clar că romanul este unul de excepție, atât din punct de vedere istoric, cât și literar, că odată deschis, nu te mai poți desprinde de el. Aștept cu nerăbdare să-l citesc (fragmentele pe care le-am citit pe sărite când îl posta pe site m-au impresionat, doar că altceva este întregul).
Lansarea a fost un succes, cărțile s-au epuizat rapid, iar pentru că mie mi-a venit ideea s-o rog pe Alina să scrie dedicația în locul tatălui său, toată lumea a considerat apoi normal să facă asta. Mi-a strecurat printre dinți: „Ce mi-ai făcut?” „Lasă, să vezi și tu ce greu e să fii scriitor!”. „Doamnei Dalian, care a știut să surprindă ca nimeni alta sufletul și esența autorului acestei cărți...” Mulțumesc pentru delicatețea mesajului care mă onorează! Mulțumesc pentru invitație și pentru momentele petrecute împreună. Au fost mulți care și-au dorit să fie alături în acest moment: familia, cunoștințele, câțiva colegi de facultate, prieteni „literari”. Dar cei care nu au reușit astăzi, mai au o șansă sâmbătă, 20 februarie, la librăria „Eminescu” în București, unde va avea loc o nouă lansare a cărții. Lansare, ajunge, fără parastas! :)
Deschid cartea la întâmplare (pg. 137) și redau un scurt fragment: „Într-o facultate comunistă, într-o lume voit atee, în care omul oricât de multilateral dezvoltat ar fi fost dorit, n-avea voie să meargă la biserică, n-avea voie să creadă în altceva decât în materialism dialectic și comunism, nici nu putea fi vorba de studiul religiei.” Restul (până la 305 pagini) citiți în cartea care se poate procura de la editura „Eikon”.
Felicitări celor care au pus umărul la apariția volumului și Dumnezeu să-l odihnească pe Laurențiu!
Slobozia, 13 februarie 2016
Mi-am permis să scriu într-o notă ușor umorisitcă, pe alocuri, acest text despre un eveniment care poate ar fi meritat mai multă sobrietate, nu din lipsă de respect față de memoria autorului, nici față de întristarea familiei și a celor care l-au îndrăgit, ci pentru a-i omagia, și în felul acesta, memoria, pentru că - să nu uităm! - Laurențiu Orășanu a fost și un excelent umorist.