Hei, Domnișoară Nimeni,
ai ajuns și tu Cineva...
nu contează cât de mult te-a durut,
câți spini ți-au înțepat visurile,
câte iluzii ți-au rămas de căruță,
câte spaime ți-au cutremurat nopțile fără lună...
Ah, Domnișoară Cineva,
aș vrea să știu dacă acum ești fericită.
Bărbații nu te mai iubesc pe la colț de stradă,
poeții nu-ți mai dedică nu versuri, nici vorbă,
nici măcar o nebună partidă de amor,
romanticii nu-ți mai oferă orhidee,
iar sculptorii - eheeei, sculptorii
nici gând nu mai au să-ți dedice domnișoare.
Toate acestea s-au dus pe apa Sâmbetei - ducă-se! -
când ai oferit în dar o piatră în formă de inimă imperfectă.
Dar... ce păcat, Domnișoară Cineva,
că nu-i nimeni să înțeleagă
cum tu ai crescut dintr-odată
când piatra aceea ți s-a întors
de parcă nimeni n-ar fi avut nevoie de ea
(Chiar așa, cine să aibă nevoie de o inimă imperfectă,
fie ea și din piatră... dar nu, nu de piatră?)
Știu că ți-e dor de vremea când purtai conversații cu oglinda,
dar nu purtai grija numelui tău.
Erai Nimeni și asta îți era de ajuns,
Nimeni, dar numele tău, ca și dragostea ta,
erau purtate pe brațe de armurierii cuvintelor.
Erai Nimeni și erai fericită.
Căci nimeni nu reușise să te numească vreodată.
Astfel, umblai anonimă prin lume,
iar lumea ți se așternea la picioare
ca unei Domnișoare Cineva.
FLD, Slobozia, 28 mai 2018