de Sherzod Artikov (Uzbekistan)
- Ce ați pățit la picior?
De când se deschisese ușa, nu-o observasem pe Nazokat intrând în cameră.
- Uneori doare tare, - mi-am încrețit fruntea, tot masându-mi genunchiul stâng.
Nazokat și-a dat jos eșarfa neagră și sacoul vișiniu, apoi și-a agățat poșeta de cuier. Azi părea mult mai entuziasmată decât ieri, extenuarea ei dispăruse și, părând că ardea de nerăbdare să-și înceapă lecția, s-a așezat imediat la pian.
- Bethhoven s-ar bucura, - zise, luând partitura - îi cânt mult sonatele, atât aici, cât și acasă.
- Mai e puțin timp până la concurs, trebuie să ne mobilizăm.
Nazokat și-a trecut degetele peste clapele pianului ca un copil.
- Când privesc partitura, cânt fără greșeli, dar atunci când cânt din memorie, încep prin a face greșeli, - zise ea punând partitura la loc.
După un timp, pianul „Belarus” începu să sune ca ieri, sonata dedicată unei fete, Elise, răsunând în cameră. O priveam în liniște pe Nazokat, cum încerca să nu se uite la partitură. În timp ce degetele îi alunecau ușor peste clape, își concentra mintea pe cântat.
- De data aceasta, ai greșit de trei ori, - i-am zis, stând în spatele ei.
Nazokat m-a privit întrebător. I-am arătat pe partitură unde greșise.
- Mai bine v-ați duce la doctor – a zis Nazokat privindu-mi genunchiul stâng, ușor îndoit de durere. – Mă străduiesc singură aici.
- Nu e nevoie – am spus apropiindu-mă de fereastră și privind vântul de afară.
Am lucrat cu Nazokat până la vremea prânzului, mai erau numai două zile până la competiția tradițională organizată anual în centrul cultural al orașului pentru tineri pianiști. Trebuia să lucrăm mai mult într-un timp scurt.
- Câteodată, îmi vine să rup partitura – zise Nazokat înainte să se așeze, când am intrat în cafeneaua de lângă facultate – mă deranjează.
- Dar faci greșeli fără ea, vezi bine.
- Dumneavoastră nu greșiți – a continuat. Mă voi obișnui.
Am comandat câte o cafea, era început de octombrie, un vânt năpraznic suflase vreo două zile, iar vremea se răcise al naibii. Se impunea o cafea fierbinte la vremea asta.
- De ce ați ales Beethoven pentru concurs? – m-a întrebat Nazokat, sorbindu-și încet cafeaua – Dacă era după mine, aș fi ales alt compozitor.
- Beethoven a compus perfect și corespunzător pentru concurs. Acesta este motivul.
- Nu doar Beethoven, ci și Chopin și Strauss sunt interpretate – zise ea gânditoare – m-am cam săturat de atâta constanță.
Simțind durere în genunchi, am început să mă masez din nou. A tăcut o vreme.
- Chiar ar trebui să vă duceți la doctor, nu refuzați! Voi studia singură.
- În cele din urmă m-ai convins – am spus afișând un zâmbet imperceptibil.
Când m-am întors, am găsit-o lucrând cu sârguință, ba chiar transpirase un pic.
- Durerile astea sunt ca urmare a accidentului de mașină? – m-a întrebat când m-am așezat în fotoliu, lângă geam, să fumez.
- Da, m-am rănit grav la piciorul stâng, de la accindent durerea s-a cronicizat.
Nazokat cânta sonata excelent, tot mai bine din zi în zi, eram încântat de performanța ei din ziua aceea. În curând, a plecat. Înainte de a urca în taxi, a privit spre fereastra lângă care stăteam – ochii ni s-au întâlnit un moment. Stânjenit, am tras draperia și-am aruncat chiștocul de țigară în scrumieră.
Nazokat mi-a telefonat seara, în timp ce citeam scrisorile lui Beethoven traduse în rusă.
- Cum vă este piciorul, relaxat? – a întrebat când am deschis telefonul.
- Încă mă supără o ușoară durere – i-am zis cinstit.
- Am ceva de zis privind instruirea de acasă, dați-mi voie să nu merg pe alegerea dumneavoastră!
- Treaba ta – am răspuns, gândindu-mă că trebuie să aibă un motiv serios.
În ziua în care urma să aibă loc concursul, am întâmpinat-o pe Nazokat în fața Centrului Cultural. Părul ei, care de obicei îi bate umerii și talia, era legat într-un stil modern. La exterior, părea veselă, încercând să zâmbească, chiar dacă ochii îi erau afundați și obosiți. Era cu părinții și cu prietenul.
- Cum stați cu sănătatea? – întrebă, cu îngrijorare.
Cum păream cam patetic, din cauză că mă duruse genunchiul toată noaptea, ea a continuat:
- Arătați extenuat.
- Să mergem în sală, - am zis, arătând prin gesturi că sănătatea îmi e bună.
Nazokat m-a urmat, am intrat în sală, iar organizatorii competiției ne-au întâmpinat călduros. Sala nu era plină. Erau cam o sută de oameni: cei mai mulți erau rudele participanților și manageri de cluburi, iar restul, iubitori de muzică clasică.
Participau în jur de douăzeci de concurenți; după prezentarea juriului care nota piesele participanților una câte una, a început concursul. M-am așezat pe rândul din față de unde puteam vedea clar pianul maro din centrul scenei.
Primii trei concurenți erau mult mai puțin talentați decât Nazokat. Simțeam asta pe de-a-ntregul, în timp ce interpretau piese de Chopin, Rachmaninov și Shostakovich : s-au amestecat destul de mult. Alți concurenți erau cel puțin la nivelul lui Nazokat. Doar al nouălea participant a cântat cu succes o piesă muzicală de Schumann.
- Următoarea participantă – NazokatAkhmedova – a anunțat femeia – interpretează „Valsul ploii”, compozitor Akmal Rustamov.
Eram uimit; Nazokat a apărut pe scenă și a privit în jur înainte de a se așeza la pian. Ochii ei i-au întâlnit pe ai mei și s-a așezat, punându-și partitura pe bancheta pianului, nu pe suportul special: urma să cânte fără ea.
Nu-mi puteam lua ochii de la ea, de parcă ochii mei o implorau și spuneau: „Asta e, ajunge!”. Simțeam o durere chinuitoare la fiecare bătaie, iar valsul continua să sune. Toată lumea o asculta cu seninătate, doar eu mă confruntam cu amintirea trecutului și emoții ciudate, vizualizându-le, purtând o acreală pe față. Nazokat cânta muzica pe care am compus-o înainte ca viața mea să fi pierit, ca urmare a accidentului de mașină. Mi-a provocat o nenorocire totală, și îmi bătea inima de câte ori o cântam. Poate tocmai de aceea de-abia am cântat-o de trei ori, apoi am lăsat să se așeze praful pe partitură ani de zile.
Valsul se terminase, m-am dus în spatele scenei unde Nazokat urmărea evoluția următorului participant.
- Poftiți! – zise, înmânându-mi partitura.
- De ce ai făcut asta? – am întrebat-o, mototolind partitura.
Nazokat a ascultat o vreme rapsodia lui Liszt, apoi a răspuns:
- Minunat scrisă, a fost dorința inimii mele...
M-am întors, cu partitura sub braț. Toți concurenții își încheiaseră interpretarea și venise timpul anunțării deciziei finale a juriului. După discuții îndelungate, juriul a ajuns la concluzia că băiatul înalt care interpretase perfect piesa lui Schumann era câștigătorul. Nazokat a ocupat locul al doilea, părinții și prietenii au felicitat-o.
După terminarea concursului, organizatorii mi-au cerut o opinie. Am ieșit
pentru scurtă vreme, pentru a face schimb de idei. Văzându-mi plecarea, Nazokat a alergat către mine:
- Sunteți supărat? – m-a întrebat, stând în fața mea.
- Ar trebui să fiu fericit? – am luat-o la zor, încercând să n-o privesc. În primul rând, ai deschis răni vechi. În al doilea, ai fi câștigat, dacă interpretai sonata de Beethoven pe care o pregătiseși.
- V-am spus – zise, oftând, că sunt sătulă de atât conservatorism. Până când se va cânta numai Beethoven sau Chopin? Și dumneavoastră ați compus bine.
Nedorind să continui conversația, am ieșit. Afară, sufla vântul. Frunzele îngălbenite erau zburate în cer și cădeau la loc pe pământ, răsucindu-se.
- Coliziunea a fost un ghinion – zise ea, urmându-mă. Accidentul n-a fost din vina dumneavoastră. Nu vă mai învinovățiți pentru moartea soției! Nici măcar nu ați împlinit 30 de ani și v-ați îngropat de viu. Am deschis dosarul de pe biroul dumneavostră, care conține sonate și valsuri fabuloase, sincer.
- M-am apucat de volan – am țipat la ea – pricepi? Mâinile mele erau pe volan, având în minte nenorocitul ăla de „Vals al ploii”. M-am încurcat gândindu-mă la asta pe drum.
Nazokat a lăcrimat și a vrut să se apropie, dar am oprit-o cu mâna.
- Nu sta în vânt, suflă tare! Uite, părinții și amicul tău au venit la tine. Împrătășește-ți realizarea cu ei! Du-te!
Nazokat nu s-a clintit, atunci am făcut eu primul pas și am plecat. În stația de autobuz, n-am avut răbadare să aștept și am făcut semn unui taxi. Taxiul m-a luat de acolo de unde m-am confruntat imediat cu trecutul. Nesimțind nevoia să merg acasă, m-am dus să mă plimb în Piață. Era un stol de porumbei, mi-am petrecut timpul în mijlocul lor. În cele din urmă, am decis să mă întorc la muncă. Nu avusesem lecții, întrucât era zi liberă. Nu voiam decât să mă ascund în biroul meu și să cânt la pian. Urcând scările, am fost uimit s-o găsesc pe Nazokat în ușă.
- Mereu apari așa? – am zis, rezemându-mă de perete.
- Pentru totdeauna...
Sherzod Artikov (2019, October)
Traducere din engleză în română: Florentina Loredana Dalian
Traducere din uzbecă în engleză: Nigora Dedamirzayeva
Apărut în Vâlcea Literară 2022
